Page 35 - 1933-03

i6o B O A B E D E G R Â U

cum jicnit; eu sunt obişnuit cu munţii; nu ştiţi — Pietrele ascuţite care rup pantofii, — reîncepu
că ra’am urcat şi pe Alpi? Fotini, — dar nu simt nicio durere... uite lumina
— Aşa dar, înainte! strigă Fotini. Hic Rhodos... cea mare!... Cerul! paradisul!... Ah, leşin!
— Hic sal ta ! întregi râzând Mimis. — Ştrengarilor! strigă Anghelos nemai putând
Şi cu două sărituri, dela marginea podişului, se de râs.
găsi pe potecă.
Şi bătea pe umeri pe Mimis şi căuta să împingă
înapoi pe Fotini, — dar nu izbuti să facă altceva
decât să-i cadă pălăria de pae. Numai că nimeni nu
înţelegea să se oprească pentru atâta lucru şi n'o
îngăduia aşa uşor niri «viteza căpătată». Abia
după ce ajunseră jos şi piciorul călcă drept, Mi­
mis se întoarse sus şi o luă.

Scoborîşul acesta nebun i-a distrat, i-a înviorat
şi i-a familiarizat mai mult. îmbrăţişarea, atinge­
rea corpurilor îşi făcuse efectul repede, aşa cum
n'ar fi fost în stare, poate, nicio simbioză de mai
multe zile laolaltă, niri chiar ideea strânselor le­
gături de rudenie. Din clipa aceea, în inima lui
Anghelos, curiozitatea simplă pe care o avea faţă
de verii lui, începu să facă loc unui sentiment
mai sintetic, care aducea puţin cu dragostea pă­
rintească. Iar copiii, pe de altă parte, şi-au dat
seama că-1 iubeau cu adevărat ca pe unul de-al lor
şi, ca şi cum s'ar fi înţeles între ei, încetară din-
tr’odată să-i vorbească la plural.
Adevărul era că Anghelos nu era dintre acei
mai mari cari inspiră teamă. Faţa lui, încă fru­
moasă, — măcar că-i lipsea părul bogat pe care-1
admira Fotini în vechea fotografie, — avea ceva
copilăresc. Mustaţa bărbătească, neagră de tot,
numai cu două trei fire albe la mijloc, se lăsa
foarte paşnic şi foarte naiv în jos, iar orice moment
de seriozitate era neutralizat de un surâs des, su­
râsul unui brunet cu dinţii albi şi frumoşi, dulce
şi simpatic. Copiii, oricât de indiferenţi ar fi fost
la de-alde astea, nu puteau să nu recunoască aici
târziu, pe stânci şi pe nisipul ţârtnului. zâmbetul mamei lor. Era aidoma. Iar ochii lui,
mari, luminoşi, inteligenţi, înfruntători, aveau
In urma lui se năpusti Anghelos şi începu să aceeaş formă, aceeaş deschizătură, aceeaş ex­
scoboare. Fotini îi lăsă puţin să înainteze şi apoi presie a ochilor Fotiniei, cu singura deosebire că
o luă după ei, dar cu atâta putere că îi ajunse dincolo erau negre ca tăciunele. Din pricina ochi­
într'o clipă, îi docili şi îi târî făcându-i să alerge lor Anghelos şi Fotini semănau: aveau acelaş aer.
şi mai repede, ca să nu cadă. In zadar Anghelos îi Uşor ar fi observat cineva amănuntul, dar greu
făcea loc să treacă. Ea, mereu în urma lui, îl apu­ şi l-ar fi explicat.
case de umeri, îl ţinea şi-l împingea să-l arunce Avea treizecişişapte de ani, dar nu-i dădeau
asupra lui Mimis, care se oprea înadins ca să-i de gol nici faţa, lipsită cu totul de brazde, şi niri
ofere o contra-rezemătoare. Astfel uniţi, aproape corpul, slab, svelt, delicat. Părul negru, care albia
îmbrăţişaţi câteşi trei, — cu Anghelos la mijloc între puţin la tâmple, nu spunea nici el nimic. Şi tre­
cei doi copii, — scoboriră cărarea cu râsete şi buia să cauţi mai jos de ochi, acolo unde pielea
veselie. bătea în albastru, sticlea, făcea o adâncitură şi se
— Ah, sufleţele! psalmodie cu voce batjocori­ lipea de oul orbitei trădător, ca să-i descoperi
toare şi sldtă de oboseală Fotini. M’am îmbătat... vârsta adevărată. Dar Fotini încă nu ştia cum se
am ameţit... îmi pare că sbor... că plutesc în ghiceşte vârsta... Şi vărul ei i se păru tânăr. Nu
lumină!... de sigur ca Mimis şi ca Stefanos... dar aceştia
— Şi eu...am vedenii dulri! răspunse Mimis erau chiar copii. In sfârşit, seriozitatea de care se
cu acelaş ton. Ah!... uite un pescar colo cum temuse după fotografie şi după cei patruzeci de
scoate crabi!... ani ai lui, nu se arătă încă; şi cu mare mirare şi