Page 36 - 1933-03

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 161

bucurie, din întâia clipă de când îl zărise in tră­ in jurul nostru e plină de viaţă şi veselie. Pri­
sură, îşi dăduse seama că este de teapa ei. veşte !
Ajunseră sub stânca cea mare. Cu mare greu­
Copiii îl aşezară la mijloc şi se plimbară puţin tate, călcând din piatră in piatră, printre alge, pe
pe podişul pustiu. Apoi se duseră la cafeneaua nisip şi in apă, se strânseră toţi trei pe o stâncă
cea mică şi luară câte un rahat petrificat, pentru depe ţărm, care ieşea lată de vreo doi metri din
singura plăcere să bea apă rece. De acolo o apucară apă, se cocoţară sus şi se aşezară comod. In
spre mare şi rătăciră, vorbăreţi şi cu pasul târziu, faţa lor, Stânca Roşie se înălţa ca un zid de ruină,
pe stânci şi pe nisipul ţărmului. ici umflat, colo scobit, gălbui în unele părţi, roş­
Anghelos admira panorama. In soarele de amiază cat în altele, roşu adânc la mijloc şi jos. Anghelos
îl cerceta cu admiraţie. Adeseori îl văzuse din
pământul şi apa străluceau sub un cer foarte se­ acelaş loc picurându-şi sângele, umed de ploaie,
nin. Din când în când sufla o boare slabă, răcori­ şi luminat de ultimele raze ale soarelui; şi în
toare, din larg, şi pluteau în aer nouraşi aurii, mintea lui, tabloul acesta rămăsese adânc înfipt.
urcaţi în slava albastră a zenitului. De jur-împre- — Ce culoare curioasă! murmură.
jur, căsuţele noui, albe, modeste şi zâmbitoare; — Aici ţărâna are cea mai mare obrinteală, zise
dincolo, înalt de tot, roşu şi egoist, coşul nou al Fot ini. Obrinteală sau supărare se zice la aţâţarea
unei fabrici. Departe, într'o ceaţă luminoasă, al­ bubei, care se arată la început într'o roşeaţă pu­
bea un colţ pitoresc al oraşului cu clopotniţe şi ternică. Şi nu era greşită metafora. In toată re­
vârfuri de catarguri. Dincoace, dealuri verzi, iar giunea, pământul într adevăr era roşu, ca şi cum
dincolo, în zările strălucitoare, munţii depărtaţi ar fi fost viu, supărat şi întărâtat. Şi punctul unde
albaştri-aurii, temelii smălţuite ale cerului.
roşeaţa lui avea cea mai mare tărie şi se făcea
— Uite, zise Fotinl, — şi arătă o căsuţă dela vişinie şi aproape neagră, era coasta aceasta nor­
marginea drumului de lângă ţărm care ducea la dică a stâncii, cu măruntaele sfâşiate, care se
oraş, — «colo şade o fată tânără, tuberculoasă. A prăbuşesc năpraznic în apă.
venit sărmana dela Pyrgos, ca să-şi caute aici să­ Ce înseamnă asta? se întrebă în sine Anghelos.
nătatea, dar de unde!... Din zi în zi se ofileşte Data trecută, neexperimentat încă şi neştiutor,
şi se stinge... Ah, cât de milă mi-e când o văd! nu văzuse în para Stâncii Roşii decât o curioasă
N'aş vrea să trec niciodată pe acolo. şi sălbatică frumuseţe. Acum însă, când după ani
— Fiindcă ţi-e teamă că ai să te molipseşti! de zile şi cu ştiinţa căpătată, concepţia vieţii se
zise Mimis. făcuse într'însul mai adâncă şi mai înţeleaptă, şi
— Ei, prostule!... Zău, Anghele, în legătură niciodată viaţa aceasta nu se suia până la nourii
cu ce ne spuneai adineauri. Am auzit că moartea meditaţiei lui decât ca un suflet variat, unit fără
ftizicului e foarte dulce. Se topeşte, se stinge, fără putinţă de desfacere cu materia, cu pământul, cu
să-şi dea seama; şi moare tocmai în momentul in ţărâna, — în Stânca Roşie vedea un mister vital.
care crede că s’a vindecat şi speră că are să tră­ I se părea ca o manifestare materială a sufletului,
iască o sută de ani. pe care nu era încă în stare să şi-o explice, şi lua
— Da... aşa se zice, răspunse tânărul. Dar ce, în imaginaţia lui proporţii uriaşe, acoperită cu
numai de moarte o să vorbim noi astăzi? Natura hieroglife fatale, pe care nu le putea descifra.

III
Douăsprezece trecute; se întoarseră la vilă. — Care mai e şi asta ?
— Ştii că nu ţi-ai văzut încă odaia? zise Fotini — Că tu poţi fi... şi frumoasă.
vărului ei. Fotini râse cu poftă.
Era în catul de sus o odae mare cu două ferestre — Serios, îţi spun drept. De atâtea ore de când
care dădeau in grădină. Fotini înaintă până la te am în faţa mea, nici o clipă nu mi-ai părut
fereastră, deschise larg canaturile şi întrebă în urâtă. Nici nu ştiu încă dacă eşti frumoasă...
plină lumină: dar în sfârşit!
— Iţi place ? — Curios mai eşti.
— Minunată! — Vrei să zici că nu sunt linguşitor. Asta o
* Frumoasă era odaia, dar şi căpşorul Fotiniei era ştiu. Spuiu întotdeauna adevărul. Lumea însă te
frumos pe când îl aurea un mănunchiu de raze socoteşte ca o fată foarte frumoasă. Şi asta o ştiu.
care năvălea pieziş pe fereastră. Şuviţele răsvră- Faima ta a ajuns chiar până la Patras. Iată, un
tite de sus, cunună de aureolă, străluciau cu uşoare domn la hotel, fără să ştie că-mi eşti vară, îmi
irizări, şi figura fetei desvoltate era năvălită de făcea lauda frumuseţii tale.
soare şi veselie. — Cine? întrebă Fotini, roşie de o vie plăcere.
— Am o bănuială, zise pe neaşteptate tânărul. — Ia te uită!... Dumnezeule, cum se fac fetele