Page 40 - 1933-03

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 165

Repede, fără să vrea iarăş, o alungă. Nu se — Ei! nu te pregăti să bei, te pomeneşti că iar
potrivea cu ceea ce vedea el acolo! Era ca o dis­ seacă! îi strigă Fotini.
cordanţă faţa ei pală şi ochii negri şi părul de — Acum? imposibil să sece! asigură tânărul.
ebonit şi statura mândră, regească, în mijlocul — Şi de ce, mă rog?
roşu-blondului, alb-albastrului, elementele curate, — Fiindcă dimineaţa nu mi-e sete, pur şi sim­
blânde şi paznice ale acestei naturi. Şi înainte-i i plu.
se înfăţişă acum imaginea Fotiniei.
O, cum se potrivea! Părul, bogatul ei păr, avea
ceva din aurul soarelui şi din albeaţa argintie a
vârfurilor măslinilor. Ochii ei, de o felurime spec­
taculoasă, cari luciau în toate culorile şi în toate
apele nestatorniciei, ai fi zis că se născuseră din-
tr'o sărutare tainică pe care au schimbat-o cerul
ionic cu nouraşii aurii şi marea Stâncii Roşii cu
verzi-roşiaticile stânci din apă. Carnea ei, albă,
dospită cu seva florilor zacynthiene şi catifelată cu
puful fructelor insulei, roşia ca pământul, mai
vişinie la obraji, ca la coastele Stâncii, mai tran­
dafirie la gât şi la mâini, ca la cele dintâi culmi
ale dealului. Se potrivea cu ceva născut şi nutrit
din sânul lor. Era aceeaş natură, vie, metamorfo­
zată într'o tânără femee blondă, albastră, albă,
roşie, paşnică, blândă, curată.
Anghelos, pentru întâia dată, acum înţelegea
cât de frumoasă era verişoara lui... Şi deodată
fu cuprins de o neînţeleasă nerăbdare s'o revadă.
Şi se grăbi să pună capăt îmbrăcatului şi să co­
boare în sufragerie unde era aşteptat.
D-l Sandris plecase disdedimineaţă, ca de obi-
ceiu la oraş. Şi Mimis lipsea de asemenea.
— S'a dus la şcoală, ştrengarul? întrebă An­
ghelos.
— Este... începu d-na Sandris.
— Mamă! strigă Fotini, şi-i astupă gura cu
mâna. Te rog, nu spune!... Vino, Anghele, să-ţi
bei laptele mai repede şi să nu întrebi nimic. Pe
urmă ai să mă urmezi şi am să te duc unde vreau
eu. Primeşti? O luară dela început pe drumul cel lat, mărginit de platani
— Am înţeles, sunt planurile cele măreţe... Nu
ştiam însă că sunt şi secrete. Zicând acestea, — se porniră amândoi să râdă, —
— Da, sunt secrete... Nici un cuvânt, mamă! Anghelos, cu o oarecare teamă, îşi trecu mâna pe
vieau să-i fac o surpriză! după mijlocul Fotiniei şi o ţinu aşa. Ea răspunse
— Foarte bine, zise Anghelos râzând; primesc îndată, curajoasă, şi-l cuprinse strâns cu atâta
şi nu mai întreb nicio iotă. mulţumire, cu atâta dragoste şi, fireşte, cu atâta
Luă loc în faţa Fotiniei, care singură ea aş­ nevinovăţie, încât tânărul aproape se ruşină de
tepta să-i ţie tovărăşie la gustarea de dimineaţă. mişcarea lui. Şi se sili, depărtându-şi gândul de
Băură câte un lapte cu ou bătut şi cu o chiflă. simţimânt, să-l facă tot atât de curat, ca al veri-
Nimic altceva. şoarei lui.
— Mâncăm mai târziu afară... şi, sper, straş­ Merseră aşa, ţinându-se de mijloc.
nic de tot! explică cu viclenie Fotini. Acum la La spatele izvorului începea un drum mic, care
drum! Pălăriile şi să mergem. trecea printre lanurile de grâu. O luară pe acolo.
Anghelos nu scoase niciun cuvânt. D-na Sandris Panta, nu tocmai repede, dădea în drumul de pe
râdea şi se uita la el ca şi cum i-ar fi spus: «Ai ţărm care ducea la oraş. Fotini era grăbită. Nu
intrat în horă... trebue să joci»! lăsa pe Anghelos să stea prea mult nicăeri.
Trebuiau să coboare la mare. Nu însă, ca ieri, — Ajunge! ai văzut! îi zicea de fiecare dată;
pe cărarea povârnită. O luară dela început pe şi-l trăgea de mijloc.
drumul cel lat, mărginit de platani, şi cu pasul Numai la un singur loc se opri şi ea cu bucurie.
regulat, ţinându-se de mână, ajunseră până la De acolo, la o depărtare mică, se zărea o livadă
izvor. pătrată, îngustă, acoperită toată de flori sălbatice.