Page 35 - 1933-04

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE

graţie de Afrodi ti şi o arăta mai plină, mai mare. Undeva trebue să fi plouat şi adierea dimineţii
Pieptul chiar, ridicat sus, se umfla atât de mult, aducea numai răcoare. Fotinl nu simţi nevoia
că poate, — dacă ai fi judecat foarte aspru,— să-şi deschidă umbrela. Doamna Sandris insă, ţi­
însemna faţă de statura ei o oarecare desarmonie. nea, măreaţă în rochia ei neagră de mătase, cu o
Dar tocmai pentru un ochiu, care încetase si mai mână braţul bărbatului ei, iar cu cealaltă umbrela
mângâie corpul fetei cu o bucurie nevinovată, deschisă, împodobită cu dantele, cu aer de săr­
umflătura aceea înteţitoare era o nouă frumuseţe. bătoare, ca un uranisc de icoană.
— Ce-i asta ? zise Anghelos. Ia stai niţel... Anghelos şi cu Fotinl mergeau înainte. Iar
Dar tu eşti azi o zeiţă!... Bună dimineaţa! Mimis in costumul lat de flanelă marinărească,
Ii dădu un sărut plesnit pe obraz. Ii veni să-l cu gulerul mare scrobit şi cu o cravată albă fâl-
dubleze, dar îi fu teamă să n’o sperie, şi se înfrână. fâitoare, când mergea cu ei, când alerga cu cei­
Ea însă, caşicum îi ghicise buna dispoziţie, — şi lalţi, când rămânea în urmă, cu pasul rar şi
foarte bucuroasă de complimentele lui, — îi oferi gânditor.
şi obrazul celălalt.
Anghelos, după ce o îmbrăţişase o clipă, se
retrase puţin, îi puse mâna pe umărul lat, vânjos,
şi o privi drept în ochi.
— In sfârşit iacă, îţi spun, ca să te linişteşti
odată, îi zise pe neaşteptate. Eşti o fată frumoasă;
eşti cea mai frumoasă fată din câte am văzut in
viaţa mea.
— Ce mai linguşire! strigă Fotinl; şi repede,
râzând, se depărtă câţiva paşi caşicum i-ar fi fost
silă de linguşitor.
In fond însă, n’avea nicio îndoială de impresia
pe care o făcuse asupra vărului ei. O spuneau asta,
fără voie, ochii ei, cari străluceau de bucurie; şi
trandafirii obrajilor cari picurau sânge.
— Nu mă crezi ?
— Ce să cred ? Tu cazi dintr'o extremitate in
alta. Alaltăieri eram urâtă, astăzi...
— Aşi, niciodată n'am spus că eşti urâtă!
— Dar între ceea ce ai spus şi ceea ce spui
acum...
— Da, de sigur, este o oarecare deosebire...
In sfârşit, asta este. îmi pare rău însă că-mi eşti
vară şi nu-ţi pot arăta în alt fel, dacă spun drept
sau nu.
Fotinl îşi dădu seamă îndată de înţelesul acestor
cuvinte. !>i răspunse cu un râs sglobiu, atât de
vesel, dar şi atât de straniu, încât Anghelos, deşi
râdea şi el, fu cuprins de mirare. Ea se gândise
in sine: «Dar, omule, nu s'ar fi potrivit vârsta! *
Un asemenea gând însă Anghelos era greu să-l
ghicească, — cel puţin în clipa de-atunci. pierdu rlbdarea şi strigi

Aşa îi găsise Mimis. La marginea livezii, spre drumul cel mare,
— Dar ce faceţi, frate, atâta timp? N'auziţi pe apăru veselă bisericuţa şi alături o căsuţă veche,
tăicuţu că vă cheamă din grădină?... Preotul vopsită şi ea în colorile vilei.
ne aşteaptă. — Aici, la căsuţa asta, veneau altădată, în fie­
— Şi cafeaua noastră cu lapte ? întrebă Anghelos. care primăvară, bunicul şi bunica — explică Fo­
— Ce mai creştin, domnule! se miră Fotini; tinl.— Bunichii, ştii, îi zicea şi ei tot Fotinl...
vrea să bea întâiu lapte şi pe urmă să se ducă la Pe urmă tăicuţu a zidit casa în care stau. De sigur,
biserică. Dar atunci cum ai să iei anaforă ? biserica trebuia să fie mai aproape de noi... colo
Anghelos încreţi gura, deschise ochii mari şi sus... Dar odată ce am zidit-o aici, ce să-i faci!
nu scoase niciun cuvânt. — De ce n’aţi zidit vila aici în vale, zise An­
Coborîră, şi cu toţii împreună porniră pe o ghelos ca să râdă.
potecă a livezii de măslini. Era o zi dulce, cu soare — Ce tot spui! făcu Fotinl care luase lucrul
strălucitor, cu cer senin, şi fără prea mare căldură. cam în serios. In groapa asta? Şi fără să aibă