Page 39 - 1933-04

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 245

gardul de lemn, — unde coana Anastasena, bătrâna toate în glumă. Dar ia intreabă-mă şi pe mine!?
paradiseră, îşi trata vizitatorii «fără niciun deranj * Dacă se uită vreuna la mine, mă uit şi eu la ea;
cu cafea, — şedeau trei-patru prieteni şi discutau dacă îmi zâmbeşte, ii zâmbesc; dacă îmi scrie,
cu aprindere. atunci îi scriu şi eu; dacă îmi acordă un rendez-
— Sunt poeţii noştri! zise cu o admiraţie în­ vous, — din nenorocire lucru foarte rar, dar în
deajuns de evidentă Mimis. Vrei să mergem şi noi! sfârşit! — mă duc. N'am nici bătaie de cap, nici
Ii cunosc... preferinţe. Se vede că încă nu s’a născut aceea
— Nu, nu, te rog! răspunse Anghelos. Mergem care o să mă cucerească şi să mă facă să le las
mai bine acolea să stăm singuri liniştiţi. pe toate celelalte ca să mă dedic numai ei.
Exact în faţa bisericuţei, al cărei spate se rezema — Bine zici, nu s’a născut încă, propriu zis...
de munte, drumul cotea, se deschidea larg şi forma Câţi ani ai? Şaisprezece? Ei, bine, aceea care te
un fel de terasă rirculară cu trotuar de jur împrejur va cuceri şi te va face să le părăseşti pe toate cele­
— şi câţiva copaci înalţi şi umbroşi. Terasa aceasta lalte de dragul ei, trebue să fie mult mai mică de
spânzurată, ca şi marginea întregului drum, nu 16 ani. Aşa că încă nu-i nici în pântecele mamei
era decât marginea unei prăpăstii. Jos, în depăr­ sale.
tare, se întindea fără hotare şi verde peste tot Mimis ridică din umeri fără să răspundă. Dar
câmpia, care mergea până la poalele munţilor din nici Anghelos nu se aştepta la răspuns. Nu vor­
faţă. La dreapta se făcea marea, iar în fund, prin bise atât de Mimis cât de el însuş. Şi privind în
deschizătura a două dealuri vecine, muntele cel gol, tăcut, departe spre masa azurie zămislită din
mare al Cefaloniei, o masă albastră, ca o zămislire aer a marelui munte, compară etatea Fotinei cu
de aer. a lui. Şi văzu că fecioara, care-1 cucerea în momentul
Se aşezară pe prispă, la umbra unui pom în acela, era cu douăzeci de ani mai mică decât
floare, în faţa unei mese vopsită în vişiniu a coanei dânsul!
Anastasena, care primise ordinul să aducă două Dacă i-ar fi spus-o cineva, pe vremea când avea
cafele. Anghelos, din locul lui, privea roată pei­ vârsta lui Mimis, cu amorurile uşoare, o, tot aşa
sajul, recunoscu că era unul dintre cele mai fru­ ar fi dat şi el din umeri şi tot aşa ar fi rămas tăcut.
moase pe care putea cineva să le vadă, însă nu
găsea în el însuş dispoziţie îndestulătoare ca să-l Stătură vreo jumătate de ceas şi o pornită înce­
guste. Şi preferă să se uite la figura rumenă a tişor, înapoi spre Stânca Roşie, pe acelaş drum.
vărului său, cu gura minunată, care se deschidea Când intrară în hotare, începu iarăş nesfârşita
pe jumătate ca un trandafir, cu nasul delicat şi coloare roşcată, şi se desfăşurară înaintea lor live­
drăgălaş, care îşi unea voluptos şi ritmic aripioarele, zile însângerate, şi reapăru urcuşul iubit, şi reînflori
pe când sorbea aerul răcoros şi parfumat. bucata triunghiulară a mării în deschizătura a două
— Ai vreo drăguţă, Mimis ? îl întrebă pe ne­ dealuri, şi se înfăţişară în ochii lor, armonioase, cele
aşteptate. trei colori de lumină.
Copilul râse şi privi aiurea. Pălăria lui de paie, Odinioară, după cum ştim, Anghelos credea că
cu marginea lată, lăsată pe ochi ca o mască, arunca printre trunchiurile acelea groase, sub frunzişurile
o umbră bruscă pe frunte şi pe ochi, până la mij­ argintii, pe pământul roşu, vede cum înainta
locul nasului. încet şi melancolic, ca pe muntele Măslinilor cel
— Poate, zise; nu ştiu... visat, Christos cu Apostolii... Dar acum, această
— Am auzit că te iubesc multe fete, dar că tu veche viziune o înlocuise în minte alta. Şi era
nu iubeşti pe niciuna... E adevărat ? cu neputinţă să se fixeze în adâncurile tainice
— Cine ţi-a spus ? îl întrebă tinerelul tare. ale livezilor cunoscute, fără să vadă cu imaginaţia
— Cineva... lui părul blond şi ochii albaştri ai Fotiniei, însă
— Fotinl, ai? la un corp mai mare decât cel natural şi idealizat.
— Ce-ţi pasă ţie! Vorba este dacă e drept Personificarea Naturii, Naiada, Zâna pădurii avea
sau nu? pentru el în proporţii gigantice caracteristicile ve-
— Nu-i drept. rişoarei lui, cu singura deosebire a expresiei. Şi
— Caşi cum am zice adică______ iubeşti şi tu astfel parcă o vedea, figură întristată, printre
una... trunchiurile îmbătrânite, sub frunzişurile argintii,
— Multe! peste bulgării moi ai ţărânii roşii, înaintând
Ii scăpase cuvântul acesta din urmă şi râse din uşor, diafan, rar şi melancolic, ca şi cum ar avea
inimă pentru păţania lui. o durere în suflet.
— Dar cum vine asta ? zise Anghelos prefă- Cine ştie dacă nu era şi aceasta o presimţire?
cându-se mirat. Aşa faceţi voi tinerii acum?... Cine ştie dacă, aşa frumoasă, dulce şi întristată
Pe vremea mea fiecare avea câte una, şi dacă se cum era, nu avea să rătăcească într’o zi in pădurea
supăra cu ea, atunci... agăţa alta... ei cu frunzele de argint, înaintând transparent şi
— O tempora! o mores! exclamă cu o grimasă visător, având cu adevărat o durere tainică în
şirengărească Mimis, care cu plăcere le lua pe suflet!...