Page 18 - 1933-05
P. 18
GRIGORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 291
cum voia să-l ocolească. Mimis atunci se năpusti necat! Ah, cât e de frumos!... ce dulce mă duce
în urma ei, s'o ajungă. îşi veni în fire şi Anghelos valul!
şi putu să-l urmeze. Ea îi văzu. Curios lucru! —
— A, nu! strigă. Nu vreau să vă apropiaţi de In urma iritării lui, Anghelos găsi melancolică
mine. Aţi auzit?... nu vreau! şi funebră imaginea aceea voioasă. Se uită în jur
Şi căută cu toate puterile să se îndepărteze.
— Ce tot vorbeşti, dragă!... Am să te bag
cu capul la fund, nu-mi scapi, n'ai grije! îi strigă
Mimis.
— Anghele! pune mâna pe el! nu-1 lăsa! se
rugă Fot ini.
Şi cum se văzu încolţită, călcă apa şi se cufundă
in mare până la bărbie.
— Anghele, strigă iar, mă supăr pe tine. Pe
viaţa mamei, dacă vii aici, nu mai vorbesc cu
tine!
I-e ruşine sau i-e teamă? se gândi Anghelos.
Şi fiindcă crezu că i-e ruşine, alergă şi apucă pe
Mimis de umăr.
— Nu, îi zise; las'o, nu-i bine ce faci.
Ţi-ai găsit! Ii scăpă, se năpusti cu mişcări de
săgeată, ajunse pe Fotinl, o înhaţă de gât şi o
băgă cu capul in apă odată... de două ori...
de trei ori...
Golfuleţul răsună de ţipete şi râsete.
Anghelos râdea de departe. Nu mai avea cu
rajul să se apropie de trupuşorul gol, în mare.
Ii era destul cât văzuse... Şi cu atât mai mult,
alături de dorinţă, îi crescu şi teama, când o re-
văzu la faţa apei, la câţiva paşi de el, trecând
culcată. Mai întâiu umerii puternici, apoi adân
citura graţioasă a spatelui care se pierdea în apă,
şi la o mică depărtare, rotunjimile gemene, care
se umflau dinăuntrul stofei, lipită pe carnea tre
murătoare. Celelalte se vedeau tulburi, gălbui, in
unda argintie. Stânca Roşie, magnet irezistibil
La un moment îi veni o nebunie. Vroia să
alerge la ea. Ce-1 opri? Nici el nu ştie. Probabil la pustietatea aceea cu aerul speriat, şi Stânca
că n'a avut nici timpul cuvenit, fiindcă Fotinl Roşie, magnet irezistibil, îi atrase privirea şi gândul.
întorsese decdatâ se pe spate, ca să facă pluta. Ai fi zis că o furtună grozavă mocnea în gi
Nemişcată, întinsă, cu mâinile încrucişate pe gantul roşu, care stăpânea marea şi priveliştea; ai
piept se lăsa târîtă în voie de curent. fi crezut că sângele se urcase în sălbatica lui faţă,
— Uite! uite! strigă, m’am înnecat! m’am în- ca să-l înnece.
VI
Noaptea era răcoare. Anghelos lăsa ferestrele Culcându-se apoi în pat, luă iar pătura şi o în
deschise, dar închidea canaturile, care erau în tinse pe el. Dar înainte să se culce bine si să se
formă de jaluzele. In noaptea aceea i se păru acopere, rămase pe gânduri, cu ochii aeschişi,
foarte cald. Şi se sculă şi deschise larg canaturile. multă vreme...
De obiceiu se acoperea cu un cearceaf şi o Se culcă, se acoperi, închise ochii, îşi înfipse
pătură subţire. Acum păturile i se părură prea faţa în perna răcoroasă, se sili să adoarmă, — dar
grele. Şi se sculă iar, aruncă pătura subţire şi i-a fost cu neputinţă şi pace! Insomnia îl înhăţase
puse pe el numai cearceaful. de păr. Ştia bine; aşa avea să se svârcolească
Dar fără nici un rezultat. Orele treceau şi-i până mâine dimineaţă.
era cu neputinţă să adoarmă. La urmă i se păru că Se hotărî să se resemneze.
i-e frig şi se sculă din nou să închidă canaturile. Se sculă, aprinse lampa, — ora trei, — îşi puse
