Page 20 - 1933-05

GRIGORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 293

târască până la jeţ, unde căzu frânt, ca un mort. iar el prefăcându-se că doarme, mai înainte să
Toate în el se opriseră, până şi mintea. Meca­ apuce să-l sărute, se făcu că se deşteaptă speriat
nismul craniului rămase nemişcat, răsfrângându-i şi o apucă pe neaşteptate şi o îmbrăţişă şi o să­
in conştiinţă o imagine neschimbată şi stăruitoare: rută, odată, de două ori, de trei ori, de zece ori,
« Ce era să facă!... vai, ce era să păţesc!... ». pe buze, pe obraji, pe gât, unde nemerea.
Şi imaginea aceasta, ultimul gând, era ca forma
pe care o capătă pe întinsul mării acoperit de
spume epavele răsleţite, după încetarea furtunii.

Rămase aşa până la revărsatul zorilor. Caha-
turile erau luminate acum cu dungi de mărgăritar
şi în tăcerea pustie răsunau cele dintâi strigăte
de cocoşi.
încetul cu încetul Anghelos îşi veni în fire.
Putu să părăsească jeţul şi să se culce în pat.
Mintea lui lucra greoiu cu imagini mai puţin
aprige, mai slabe şi neregulate, datorită insomniei.
In cele din urmă îl cuprinse somnul şi dormi
aproape fără întrerupere până dimineaţa.
Se deşteptă senin. Somnul din zorii zilei îl po­
tolise. Ii liniştise nervii de-a-binelea... Toată
drama sufletească de peste noapte, întărâtarea,
agonia, nesimţirea, — îi făceau impresia unui vis
urât. A fost în adevăr realitate, sau a visat? Erau
clipe, năvălite de lumina voioasă a zilei, în care
se mira de întâmplare. Şi dacă dorul lui stăruia
cu aceeaş aprindere şi imaginea Fotiniei, cea de
ieri, îi venea încă şi acum in faţa ochilor, era
insă ceva mai dulce, mai împăcat, care cel puţin
nu-i pricinuia nici o durere. La gândul că o avea
atât de aproape de el, alături, dincolo de perete, —
gând care în timpul nopţii îl înnebunea, — acum
se simţea mângâiat. Şi se gândi cu bucurie că peste
puţin, — la ora şase, — verişoara avea să intre, ca
de obiceiu, să-l deştepte.
Dar oare, — în caz că n’a fost vis, — de ce uşa Abia avu puterea si se tirasci pini la je(, unde cizu frânt
ii era încuiată? De cine şi de ce îi era teamă în
casa ei, în mijlocul alor săi, in vila împrejmuită Dar nu simţea de loc nevoia să-i spue « te iu­
ca un castel, cu grilaj şi păzită de câini şi oameni, besc », — fiindcă nevinovata fată nu fu de loc
ca să se încue în felul acesta fata castelanului, mirată. Sărutările lui le lua drept joacă, o urmare
ca o servitoare care se teme de atacul fiului co- a somnului prefăcut, pentru întregirea glumei; şi
niţei? N'ar fi crezut-o niciodată pentru o Fotini; dacă s'a mirat de ceva, a fost numai neobişnuita
şi, deşi în noaptea aceea lucrul acesta fusese scă­ bună dispoziţie a vărului ei. Şi râse din suflet, —
parea lui, nimic nu-1 împiedica să-l socotească azi se vede că ai dormit foarte bine! — şi-i dădu
drept o urâţenie şi o discordanţă. Dar dacă, — înapoi două-trei sărutări, veselă, frumoasă, fără
după cum îi trecu prin minte o clipă, — odaia nici o bănuială şi neprihănită ca întotdeauna. An­
fetei era închisă de când venise el alături, treaba ghelos, nu, nici azi n’avea să-i spue cuvântul cel
ajungea să fie de râs.« Nici Marieta! * se gândea... atât de dulce!...
I se păru că aude paşi în odaia alăturată... Fo­
tini s’a sculat, s’a îmbrăcat, a ajuns... Astăzi, Fotini se duse să se aşeze lângă fereastra des­
tare îi era teamă că n'avea să aibă puterea să se chisă, până să se scoale tânărul de pe saltea şi
abţie... Şi îşi aduse aminte de planul său, — un să-şi pue hainele şi cămaşa. Până atunci, despărţiţi
plan pe care-1 dospise de o mie de ori, — şi se de paravan, flecăreau ca nişte păsărele.
hotărî: Avea s’o acopere de sărutări, sărutări ne­ — Ia te uită! zise Fotini. Să vezi, Anghele,
buneşti, şi dacă o speria rău... s’a isprăvit! Avea câte bengale mi s'au deschis azi! Tot peretele
să-i spue • te iubesc! ». grădinii din partea aceea e plin. O adevărată
Şi Fotini intră ca soarele de frumoasă, veselă, sărbătoare, nu altceva!
şi se apropie ca întotdeauna de patul vărului ei, — Şi ce sunt bengalele astea?