Page 23 - 1933-05

B O A B E D E G R Â U

îndată ce se pomeniră iarăş la lumină şi se torent, neîntrerupt, nesfârşit. Oricât de repede
depărtară de bisericuţă, Anghelos, ca de obiceiu, ar fi alergat acum Anghelos şi Fotini, era cu ne­
uită şi de pângărire şi de groaza ei. putinţă să ajungă acasă fără să fie udaţi până la
Făcură obişnuita lor plimbare matinală şi ajun­ piele. Şi se grăbiră să caute un adăpost provizoriu.
seră până la partea opusă a moşiei. Anghelos — La căsuţa lui nenea Anastasis! strigă An­
avea poftă de mers. Drumul cel mare de ţară, ghelos.
— As!... e departe! Vino’ncoace!
Fotini, pe când alerga înainte, coti. Pe-acolo
prin apropiere se afla un măslin bătrân, cel mai
mare copac din pădure, cu trunchiul înalt până
la cer, scorburos, săpat ca o peşteră. Spre copacul
acesta alergă Fotini şi se vârî în scorbură ca o
Amadriadă urmărită de Nefele.
Anghelos după ea.
— Este loc şi pentru mine?
— Numai pentru tine? Nu vezi? Aici, băete,
poate să încapă foarte comod întreaga— familie
frumoasă!
Poate că era o exagerare. Dar doi inşi îndră­
gostiţi puteau sta foarte comod în peşteră şi să
rămâie şi loc liber pe deasupra. Ici, colo, rădă­
cinile aspre şi sgrunţuroase făceau umflături ca
nişte scânduri necioplite. In unele părţi se vedea,
printre ele, pământul gol; dincolo răsăriseră flori
sălbatice. Pereţii aveau vreo două crăpături ca
nişte ferestruici, iar în faţă se căsca deschizătura
cea mare, intrarea peşterii, lucrată într'o formă
ciudată, rotundă, mai strânsă în partea de jos
şi mai largă în cea de sus, ca o inimă.
Aventura îi entusiasmă. Anghelos mai ales,
neobişnuit cu astfel de întâmplări, cu cât auzea
ploaia biciuind ritmic şi fără milă copacii cu un
răsunet puternic; cu cât privea pădurea prin des­
chizătură, tablou tulbure plouat, cu trunchiuri
peste tot, printre împletiturile nenumăratelor to­
rente; cu cât se simţea mai mult lângă draga lui,
apăraţi cu egoism şi voluptate subt bolta imper­
meabilă, pe când în jur natura descoperită suferea
roşcat, foarte curat şi neted, cu malurile lui în­ grozav de pe urma supărării norului întunecat,
florite, care şerpuia şi se suia printre dealuri, Anghelos se făcea mai vesel, mai nebun. Ii nă­
îl chema. Dar Fotini îi arătă cerul acoperit de nori. vălise sufletul o bucurie cu totul copilăroasă şi,
Un nor de plumb, aproape negru, mai aproape de pe când ţinea aşa mâna verişoarei, i-o strângea
pământ, rupt la margini, ca o cârpă destrămată, mereu şi râdea cu hohote, fără să se gândească la
înainta spre zenit, acoperindu-i pe ceilalţi cu nimic rău.
ciudă şi mândrie. Era mai cuminte dacă se în­ Dar după ce trecu câtva timp, — foarte puţin, —
torceau acasă, înainte să-i apuce ploaia. începu să simtă mirosul aţâţător al ţărânii ude,
Şi o porniră înapoi. Mergând încet, străbătură împreună cu aburul cărnii albe uşor transpirate,
jumătate din drum, când văzură de departe o care se înfierbânta lângă el. Şi când se întoarse
pisică alergând nebună. Peste puţin începură să o clipă şi văzu iară obrajii roşii-vişinii acoperiţi cu
ţipe şi păsările. Şi cei dintâi stropi de ploaie se un puf abia deosebit, fu încercuit îndată de fiorul
auziră căzând rar pe frunzişuri. ispitei; dorinţa i se deşteptă năpraznică şi în el
îşi grăbiră pasul pe cărarea îngustă din livada avu loc o răscoală. « Am s’o acopăr de sărutări,
măslinilor. Ploaia începu. începură şi ei să alerge se gândi; şi dacă s’o speria, am să-i spun: te iubesc ».
şi să râdă. O bucată de drum o făcură aşa, lăsân- Atunci pe neaşteptate îi strânse mâna mai tare
du-se bătuţi cu plăcere de picăturile groase tri­ şi strigă ca un nebun:
mise cu putere de norul cel negru. , — O, ce frumos e aici, în scorbura copacului,
Dar deodată răsună un sgomot atât de puternic, iar afară pustiu şi furtună! Am impresia că sunt
încât ai fi zis că se revoltase vântul. Picăturile un om sălbatic... antropofag... şi-mi vine să te
începură să se schimbe deodată într’un adevărat mănânc... uite, aşa! aşa!