Page 24 - 1933-05

GR1GORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 297

O cuprinse în braţe şi o acoperi de sărutări. tânărului, — frica mai bine zis, — ţinu câteva se­
Sărutări una peste alta, pe obraz, pe bărbie şi cunde. Şi hotărît, se gândi ca de obiceiu: « Dacă
pe gât, pătimaşe, lungi, nesfârşite... La început, se supără, îi fac mărturisirea ».
Fotini le primi fără nici o împotrivire. Pe urmă începu încet, cu băgare de seamă, ca şi cum voia
însă începu să se opuie, să se retragă, să aplece să-i spuie ceva, şi mâna lui, dela mijlocul ei, se
capul, să-şi puie înaintea feţei mâinile ca un scut. sui mai sus, alunecă mai departe şi se opri...
Fiindcă o gâdilau, o înfiorau, o dureau. Din pricina emoţiei, abia atingea, de teamă se
— Stai la un loc! îi strigă; ce ţi-a venit astăzi? uita în altă parte şi din moment în moment aş­
In cele din urmă îi scăpă din braţe şi se nă­ tepta ceva groaznic...
pusti, ca şi cum voia să iasă afară. Dar nu; se Nimic.
opri la deschizătură, se rezemă cu mâna de o Fotini nu arătă nici cea mai mică mirare. Nici o
margine, se aplecă şi scoase afară numai capul. atenţie gestului îndrăsneţ al vărului. De i-ar fi
Nici supărată nu era, nici speriată. In tot tim­ alintat numai părul, n'ar fi privit cu mai multă
pul luptei, râdea, râdea nebuneşte. Iar când, nepăsare ploaia. Şi Anghelos prinse mai mult curaj.
aplecată la deschizătura peşterii, văzu ploaia, tot Palma care abia atingea, se rezemă acum cu putere.
aşa de zâmbitoare şi senină pofti şi pe vărul ei, Fotini tot aşa! De s’ar fi rezemat pe umărul ei,
pe care-1 lăsase în fund năucit şi neliniştit, să se n'ar fi ascultat cu o mai multă linişte muzica
apropie, ca să vadă şi el spectacolul. ploioasă. Şi Anghelos prinse şi mai mult curaj.
— Vino să vezi, Anghele... Palma care se rezema cu putere, începu acum
Astfel lăsase pentru altădată surpriza... să strângă.
Nimic şi iar nimic. Şi tocmai în clipa în care
Se apropie d ri urmă. Stătu lângă ea lipit, îşi se aştepta la acel ceva * groaznic * — cine ştie ce
sprijini mâna de spatele ei şi se aplecă şi el în gest de supărare, ce cuvinte de indignare sau
afară. Zărea, când pe subt părul bălaiu profilul chiar lacrimi multe de ruşine, — Fotini întinse
trandafiriu, când deasupra capului ei, o parte mâna cu cea mai mare naivitate afară şi zise:
din pădurea plouată. — Anghele, uite, uite colo un măgar cum îl
Ploaia se înteţise mai mult. O ploaie frumoasă, plouă! Şi nici nu se sinchiseşte, prostul!
primăvăratică, neaşteptată, jucăuşă şi trecătoare, Şi râse.
care făcea iarba şi copacul să se învioreze. Vânt Anghelos să ’nnebunească de bucurie. Subt pre­
nu era de loc, iar stropii, mari şi deşi, cădeau text că şi ei nu erau plouaţi mai puţin decât do­
drept, perpendicular. Pământul ars de soarele lui bitocul, o trase în fundul peşterii, se aşeză pe ră­
Mai, bea, sorbea la început cu lăcomie, fără să dăcina care semăna cu un scaun şi o sili să se
lase nici o picătură. Pe urmă însă, apa, mai îm­ aşeze lângă el. Şi silindu-se să-i vorbească la
belşugată decât setea ţărânei, o năvălea, o spăla, vrute şi nevrute, — nu îndrăsnea încă să tacă, —
o săpa şi făcea o mulţime de pârâiaşe care curgeau o îmbrăţişa şi încet, încet, subt pretext că nu ră­
în jurul trunchiurilor ca nişte şerpi. Şi şerpii erau măsese destul loc pe scaun, o puse să şeadă pe
roşii. Ai fi zis că ploua sânge! Roşeaţa livezii genunchii lui. Şi tot flecărind, cu aceeaş putere
ajunsese şi mai accentuată şi semăna acum cu cu care ploua afară, o strângea în braţe toată...
coastele încruntate ale stâncii, aşa cum se vedea Peste puţin nu mai putea să-i vorbească. Atunci
din spre mare. subt cuvânt că ploaia îl predispune la somn, îşi
Trebuiau să strige ca să se audă unul pe altul. rezemă capul de umărul ei şi închise ochii ca să
Muzica torenţială a ploii ii asurzise. Picăturile « doarmă ».
acelea ai fi zis că erau tot atâtea coarde, pe care Aşa au rămas în peştera fericită până trecu
se plimbau arcuşuri nevăzute şi răspândeau mii furtuna de primăvară, — dar tot fără să-i spuie
de melodii cu acelaş ritm monoton. Dar afară de acel « te iubesc o.
această mare orhestră, integrală, distingeai mai
aproape şi cântece mai mici cu ritmul lor aparte. Bucuria aceea care-1 făcea nebun, Anghelos o
Aici, din crengile joase ale copacului, cădeau simţi toată ziua. Dacă ar fi avut coloare, ar fi
stropi cu sgomotul înnecat pe frunzele unui lăstar fost coloarea pârâiaşelor de ploaie din livadă;
ars, care răsărise dela rădăcină; aiurea, stropi dacă ar fi avut miros, ar fi fost un aliaj de stân-
mai rari, de pe frunzele tufişului răsunau în mica jinel şi de tânără came aurie... Ai fi zis că se
şi foarte melodica baltă a clipei. ridicase o greutate de pe el şi sbura. Semăna cu
Fotini privea acum şi asculta în tăcere. Din ţărâna care îşi astâmpărase setea şi, înviorată, cu
spatele ei, Anghelos vedea arcurile lungi ale ge­ ierburile, cu copacii ei, strălucea acum la soare.
nelor înălţate spre sprâncene şi-şi închipuia ochii Cu ochii plini de bucurie, pentru întâia oară
ei deschişi cu totul şi extatici. Apoi, pe când îşi vedea natura Stâncii Roşii aşa de frumoasă şi
schimba un moment poziţia şi privirea lui trecu fericită. Resturile norilor se înghesuiră departe,
subt braţul ei, îi văzu pieptul dintr'o parte, is­ spre răsărit, şi cerul strălucea iarăş cu seninătatea
pită nebiruită, umflând rochia ca un pumn. Lupta lui aurie. Zi veselă de primăvară.