Page 45 - 1933-06
P. 45
GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 3«3
în învălmăşeala sărutărilor lui, îi zisese: ♦ Uite aşa cunosc, — păcat! — ca să văd şi de aproape cum
are să te sărute Stefanos!... ». Astăzi însă închi sunt verişoarele bune care-şi iubesc verii.
puirea lui dădea o înfăţişare rivalului necunoscut — Nu mai vorbi, Anghele dragă! zise cu com
şi îi arunca în braţe fecioara îndrăgostită. O vedea pătimire pentru prietena ei Fotini. Ţi-am spus
-
deschizând ochii pofticios şi sărutându-1 aşa cum odată, sunt bârfeli şi răutăţi de-ale lumii! E de
dorea să-l sărute pe el... II iubea, îl adora. Amândoi crezut aşa ceva?
copii, pe pragul tinereţei, întâia pagină a vieţii. — Fie... eu cred.
Unirea lor, în închipuirea lui, era ceva desăvârşit, — Fireşte; fiindcă şi tu eşti tot aşa de rău ca şi
armonios şi frumos. Şi atunci, pentru întâia oară, ge lumea.
lozia îl muşcă de inimă, fiindcă viitorul necunoscut în — Ba de loc; eu am văzut asta cu ochii mei,
cepu să-l ameninţe. I se păru că trebuia să se gră am înţeles...
bească, să alunge cel puţin din inima Fotiniei — De unde ? când ?
orice urmă de simpatie pentru un altul. Şi gelozia — In ziua aceea în care i-am întâlnit la plimbare.
ajută pornirea, ca s'o rezeme pe ultima lui hotărire. Aşa cum şedeau ei în gabrioletă, nu puteau fi
Astăzi, deseară, de cum o va vedea, îi va vorbi! decât sau fraţi sau îndrăgostiţi.
Şi iată, apăru Fotini. — Ah! dacă nu-ţi spuneam eu, n’ai fi înţeles
Adâncit în meditaţia lui, nu-i auzise paşii, şi nimic...
glasul ei pomi deodată: — Dar la urma urmei, de ce ţi se pare ţie aşa de
— Aici eşti, dragă? Te căutam pe pământ şi te ciudat şi de necrezut? întrebă Anghelos.
găsesc în cer... — Şi îngrozitor şi rău! adăugă Fotini.
— Adică uitându-mă la cer. — Şi totuş... toate sunt cu putinţă în lumea
— Ia uite unde te-ai vârit! Eu credeam că ai asta!
plecat împreună cu tăicuţu şi cu Mimis.
— Mi-a fost lene... f---------------------------------------------—
Se apropiase de marginea groapei şi stătea
deasupra lui, înaltă cât toate zilele.
— Nu vii jos?
— Da, dar cum? mi-e frică să săr.
— Stai puţin.
Anghelos se sculă, puse scaunul mai aproape
şi se sui pe el.
— Acum... aruncă-te şi eu te prind.
Fotini sări şi Anghelos o primi în braţe. Şi o
ţinu aşa până ce puse din nou scaunul la loc şi o
trase să şeadă lângă el. Scaunul abia îi încăpea pe
amândoi şi, ca să nu cadă, urmă s'o ţie strâns de
mijloc, lipită de el.
Era plină de bucurie că a dat aşa pe neaşteptate de
Anghelos, în timpce-1 credea în oraş şi nu-1 aştepta
decât seara. Faţa, ochii ei albaştri, părul auriu la
soare, glasul, râsul, mărturiseau atâta fericire,
picurau atâta bunătate, scoteau la iveală atâta
curăţenie, încât tânărului, aşa cum i se întâmplase
şi alte ori, îi fu milă de ea. Şi de unde pân’atunci
era hotărît să-i vorbească, acum şovăi, îşi schimbă
gândul. Fiindcă i-a fost milă să n'o tulbure cu o
astfel de spovedanie, să distrugă acea clipă de bu
curie, de lipsă de grije, şi poate (cine ştie?) să-i
otrăvească viaţa întreagă. Ii fu milă de ea, — şi de
unde pân’atunci era gata să-i vorbească, acum se
uita la fată şi tăcea.
— Păcat că nu ştiam că eşti aici, îi spunea. Şi avu pi re rea ci Fotini şi Stânca se infrâţirâ
Proasta de Marietta e de vină. Am întrebat-o dacă
ai plecat în oraş şi mi-a spus că da. Ce păcat! Cât — Dar tu însuţi nu-mi spuneai într'o zi?..
de mult voia să te cunoască Iulia! — Of! îi tăe vorba Anghelos; nu te uita la ceea ce
— Cum... Iulia era ? ţi-am spus într’o zi... Omul îşi schimbă ideile
— Da cu mama ei. şi sentimentele de azi pe mâine, din moment în
— Dacă ştiam!... Doream şi eu foarte mult s’o moment... Ceea ce ieri mi se părea îngrozitor
