Page 46 - 1933-06

3*4 B O A B E D E G R Â U

şi mârşav, astăzi poate îl găsesc foarte simplu şi De ce să readucă aceeaş chestiune în discuţie ?
foarte natural. Iacă... Lui Anghelos i se păru ceva fatal. Dacă va tăcea
Dădu să vorbească mai departe, dar îi fu teamă şi de data aceasta, nu va mai putea să-i vorbească
de alunecuş şi-şi muşcă limba. niciodată. O putere din afară îl împinse...
— Ia te uită, strigă deodată Fotinl, cât de măreţ — Aşa dar o compătimeşti pe Iulia? o întrebă.
apune soarele! — O, da... dacă ar fi adevărat...
— Ce proastă eşti! Există lângă tine oameni
Pe când asculta la cele ce-i spunea vărul ei, cu mult mai vrednici de compătimit... şi tu...
ochii ţintă la gura lui, mirată, se întoarse brusc Fotini se uită la el înlemnită de mirare.
spre apus. Discul, pe care ochii puteau să-l pri­ — Nu înţeleg... murmură.
vească netulburaţi, se apropia acum de munţi, — Iacă, de pildă, eu...
împresurat de peticelele aurii ale norilor, şi răs­ — Tu?... ce?
pândea o lumină roşie de jar. Prăpastia sălbatecă a — De unde ştii, dragă, dacă n’am păţit şi eu
Stâncii, cât se vedea din groapă, strălucea plină de ce a păţit şi vărul Iuliei tale!
sânge. Ai fi zis că era găurită de mii de săgeţi şi
din fiecare rană isvora sânge... Şi Fotini, ca şi Simt clipe care nu ne înşeală niciodată. Altă
dânsa, era roşie toată. Rochia, faţa, părul ei pluteau dată, dacă ar fi auzit acelaş cuvânt, Fotini poate că
în purpură. Până şi ochii ei albaştri străluciră o n'ar fi înţeles nimic; sau poate că ar fi râs; ori l-ar
clipă roşii. Tânărul văzu asfinţitul răsfrângându-se fi întrebat pe Anghelos dacă nu cumva Eliza Vlastu
asupra ei, privi fecioara rezemată de piatra stacojie, era vara lui şi ea n’o ştia; sau i-ar fi cerut numele
în mijlocul acelei lumini roşii de peste tot, şi avu vreunei alte rude, necunoscute, care l-a făcut « să
părerea că Fotini şi Stânca se înfrăţiră, se uniră păţească la fel». Dar nu; înţelesul cuvintelor lui,
într’o fiinţă ciudată, stranie şi fără asemănare în adevăratul înţeles, o isbi în faţă, ca o lumină vie
felul ei, ca o scoică uriaşă, în care se cuibărise care orbeşte şi ameţeşte. Şi nici nu se gândi măcar
o fată. să-şi ascundă impresia şi să se prefacă. Repede
Şi fu cuprins de teamă. Şi ca şi cum îi şopti trase mâna care ţinea mijlocul tânărului, şi mirarea
cineva că nu-i era locul acolo, îi veni într’un timp cu care se uita la el de câteva clipe, se schimbă
să se scoale, să se retragă, s'o lase singură. Poate deodată în groază. Făcu nişte ochi mari, speriaţi,
chiar s'a şi mişcat. Fiindcă deodată Fotini, cu ochii cu un mic spasm al feţei, imperceptibil. Voi să
mereu la soare, îşi trecu mâna pe după mijlocul spue ceva, dar nu putu să articuleze nici un cuvânt.
lui, ca şi cum voia să mai ţie în scoica ei pe cel Iar buzele i se încâlciră cu sgomot stins.
care se furişase în ea. Părea cu toate acestea adâncit Era singurul fel prin care putea face pe Anghelos
în meditaţii şi visuri. Nu-i zise nimic şi nici nu să urmeze şi să termine! I se păru că trecuse pe
scoase vreun cuvânt, până ce discul ajunse în podul sortit, şi că podul în urma lui se rupsese,
sfârşit coama muntelui. Atunci, — părea că-1 ţinea înainte!
locului numai cu ochii şi-l rezemase pe munte, — De ce te-ai speriat aşa? Faptul nu e tocmai
fără să mai aibă grijă că va cădea şi se va sparge, — aşa de grozav... Sunt nenorocit, da, însă tot de
îşi întoarse ochii ei senini spre Anghelos şi-i zise: tine atârnă ca să fiu cel mai fericit om din lume!
— Zău, Anghele, serios că doi veri primari se Ascultă, Fotinî, trebue să-ţi vorbesc... Din întâia
pot iubi ? zi, din întâia clipă când te-am văzut... da, de trei­
— Dar nu ţi-am spus ? răspunse tânărul, mirat sprezece zile de când sunt în preajma ta, nu fac
oarecum de această stăruinţă. altceva decât să iubesc... Te iubesc!
— Şi să se căsătorească ? Fotini dădu să se ridice. Anghelos o ţinu de
— Fireşte că da. mijloc cu sila.
— Religia iartă însă una ca asta ? — Sunt mai mare ca tine, ştiu; suntem rude
— Ei! câteodată... Când e neapărată nevoie, apropiate, nici pe asta n’o uit. Dar iubirea nu ţine
ce poate să facă preotul? seamă de astea. E ceva mai presus, mult mai pu­
— Zău? Ingădue? ternic de voinţa omului. Fără să vreau te-am iubit
— Vezi bine! şi Dumnezeu ştie, cât m'am opintit ca să-mi înnec
— Ştii de ce te-am întrebat? Fiindcă mă gân­ pornirea. Mi-a fost cu neputinţă! Tu eşti singura
desc la sărmana Iulia. Dacă o fi păţit-o cu adevărat pe care o iubesc cu adevărat în viaţa mea, fiindcă
şi s'o fi îndrăgostit de vărul ei, închipueşte-ţi ce eşti şi singura din lume care mi te potriveşti...
nenorocită trebue să fie! Cel puţin dacă ar putea Vorbea şi o ţinea. Fata se uita în altă parte,
să-l ia de bărbat... se mai îndreaptă lucrurile, căuta să se smulgă, să fugă. Iar cuvintele lui pripite,
adică atât cât se poate drege o nenorocire... gâfâitoare, aveau în ele toată agonia, toată vâlva
— Aşa dar, văd că ai început să crezi. îndoitei puteri pe care o punea ca s'o ţie şi să-i
—Ştiu eu ?... dacă tu-mi spui că totul e cu putinţă... vorbească în acelaş timp.
Ceea ce nu pot să fac eu, nu înseamnă că nu poate — Ascultă-mă, Fotini, trebue să-ţi spun tot...
s'o facă altul... Ştiu şi eu ce să-ţi spun? Uită-te la mine... Dacă mă iubeşti, dacă mă vei