Page 49 - 1933-06

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 367

in care îi vorbea, cu chipul in care se uita la el, o ascundea inimioara neobişnuită, ocara care pu­
ori de câte ori era nevoita chiar numai să-şi arunce sese peste sufletul feciorelnic atâta greutate, atâta
fără voie privirile asupra lui, ii spunea făţiş că respingere, atâta grozăvie, — nu putea s'o silească
era supărată pe el. Foarte supărată, atât de su­ să-şi verse necazul, să se uşureze printr’o mărtu­
părată, încât dacă nu i-ar fi fost milă de ai săi, risire? Şi ce se putea întâmpla atunci ?
dacă nu i-ar fi fost ruşine să se poarte cu el urit, Vinovatul presimţea că avea să rămâie neju­
dacă nu se gândea în sfârşit că-i era văr, acum stificat. Nici prin gând nu i-ar fi trecut că putea
câteva ceasuri încă iubit, — l-ar fi alungat pur şi să spue cu fruntea sus: «Da, o iubesc! Voiam
simplu. s'o iau de soţie. Nu vom fi nici cei dintâi şi nici
Anghelos nu putea să înţeleagă din ce pricină cei din urmă veri... Iar dacă vrea, şi consimţiţi,
psihologică preferă întotdeauna să fie lângă ea sunt la dispoziţia d-voastră! *
Mimis. Observă însă această preferinţă şi mai ob­
servă că dragostea faţă de frăţiorul ei, în seara
aceea, era ceva mai vie. II lua de braţ, îl cuprindea
de mijloc, se rezema pe umărul lui. Şi de unde
fraţii de obiceiu să necăjeau unul pe altul şi une­
ori se certau între ei, ca şi cum se pizmuiau pe
ascuns, în seara asta Fotini se purta cu Mimis
numai cu vorbe dulci şi alintări, care-1 spălau
de orice păcat. Intr'un rând chiar, pe balcon, îi
veni un fel de entusiasm. Ii cuprinse cu amândouă
mâinile obrajii şi-l sărută.
— Mimişorul meu!... Mimişorul meu dulce!
— Stai la un loc! strigă Mimis împotrivindu-se
ca o capră sălbatică; ce te-a apucat iar?
— Răule! zise Fotini prefăcându-se tristă în
glumă: aşa faci tu sorei tale?
Sceneta mişcă în chip ciudat pe Anghelos. Mai
mult decât neliniştea, îl mişcă acum o compăti­
mire pentru făptura nevinovată şi fragedă pe care
căutase s'o cufunde în grozăvia iubirii neiertate,
o căinţă pentru îndrăsneala lui aspră şi ponegri-
toare, pe care o avusese în craterul Stâncii Roşii.
Şi ca şi cum voia să se apere faţă de sine
însuş, îşi zicea că fusese împins de o patimă mai
puternică decât voinţa lui, se gândi la singură­
tatea din mijlocul luminii roşii a asfinţitului şi-şi
aduse aminte de vizita Iuliei care-şi iubea vărul, —
potriveli fără de care nici astăzi şi poate niciodată
n'ar fi vorbit.
O, ar fi fost mult mai bine!...
Poate m’am făcut vinovat cu ceva... şi ai dreptate
Dar încetul cu încetul, cu cât seara îşi urma să fii supărată
cursul, celelalte simţiminte adormiră şi-l cuprinse
iarăş neliniştea egoistă. Dimpotrivă, avea greaua mustrare de cuget şi
Nu putea să plece dela Stânca Roşie fără să zbuciumul că a săvârşit ceva josnic, întunecat, de
dea de bănuit, decât cel mai de vreme după trei neiertat, ceva pe care nimeni nu trebuia să-l afle,
zile. Cum aveau să treacă aceste trei zile! Fotini pentru care şi-ar fi dat şi viaţa, ca să nu-1 ştie
avea să-l ocolească la fel ca în seara asta. Şi în nici Fotini. Şi poate că aşa era! Iubirea adevărată,
afară de faptul că viaţa la moşia mătuşii sale i-ar iubirea aceea care iartă cele neiertate, legalizează
fi fost foarte neplăcută, — la urma urmei asta îl cele ilegale şi sfinţeşte cele profane, nu exista
privea numai pe el, — schimbarea obiceiurilor, a în inima lui Anghelos. Orice sentiment încuibat
felului de purtare, a dispoziţiei, nu putea oare într’însa, sburase, ai fi zis, ca o păsărică speriată,
să atragă luarea aminte şi să silească pe Fotini odată cu nenorocita aceea de spovedanie.
să dea explicaţii? Putea să fie oare atât de dibace Pericolul pe care şi-l închipuia acum, pericolul
încât să poată găsi pretexte pentru toate, până la grozav pe care egoismul lui trebuia să-l înlăture
urmă? Mândria ei firească n’avea să se revolte cu orice preţ, îi dădu mai mult curaj decât până
din pricina prefăcătoriei josnice? Iar taina pe care acum: se hotărî să vorbească iar cu Fotini!