Page 54 - 1933-06

373 B O A B E D E G R Â U

întoarcă brusc şi să-l vadă, se dădu jos şi plecă şi cordialitate, fraged şi rumen la faţă, cu ochii
repede ca un hoţ. foarte simpatici şi cu năsuleţul umflat puţin pe
Când ieşi din grădină, îşi simţi inima bătând lături.
ca şi cum el era vinovatul. îşi aduse aminte de — Eşti gata, Anghele?
convorbirea aceea cu Mimis pe drumul « crestelor *, — Gata.
atunci când au întâlnit pe Marietta şi-şi zise: — Vin şi eu acum!
«Şi această nenorocire tot eu am făcut-o!...»
Nu greşea. Sămânţa lui dădea roade. Din clipa In chioşc luară cu toţii împreună gustarea de
în care cu atâta uşurinţă îl întrebase vărul lui dimineaţă, pentru cea din urmă dată, cam grăbiţi
dacă încercase vreodată să facă curte Mariettei, fiindcă era târziu şi trebuiau să plece; cam emo­
Mimis, cu toate protestele şi moralele lui, se gân­ ţionaţi, fiindcă gândul despărţirii apăsa încă pe
dise că n’ar fi rău... Ca şi cum Anghelos cu Anghelos. Fotini, cu rochia albă-albastră, cu care
întrebarea lui îi spunea că avea tot dreptul şi o văzuse întâia oară — n'a pus-o dinadins, era
toată putinţa să se bucure el, mai înaintea oricărui îmbrăcămintea ei de dimineaţă cea mai obişnuită —
altuia, de fata aceea frumoasă, crescută în casa cu faţa palidă, acoperită pe ici pe colo cu nişte
lor, în mâinile lui, — micul boier se mirase şi el pete neregulate, de roşeaţă slabă, îşi apleca ceaşca
cum de nu se gândise până atunci la asta. Restul, şi nu spunea aproape niciun cuvânt.
ceeace-i spusese pe urmă, le găsi ca o lecţie a Se sculară şi o porniră, toţi la olaltă pentru cea
celui mare, către cel mai mic, ipocrită şi de formă, din urmă oară. Cei doi fraţi puseră pe Anghelos
şi nici nu-1 crezu, nici nu-şi mai aduse aminte la mijloc, iar în urma lor veneau cei doi soţi. Se
de ea. Astfel îi deschisese ochii şi-l pusese faţă în îndreptară pe drumul platanilor şi încet ajunseră
faţă cu ispita. la izvor. Acolo, la umbra răcoroasă cu micile ca­
In dragostea asta nenorocită a lui Mimis cu fata nale de apă, îi aştepta trăsura, încărcată cu gea­
din casă, în legătura care începea cu jocuri, dar mantane, aşa cum venise într'o zi. Numai că ală­
nu era departe să ajungă primejdioasă, — Anghelos turi de Nionios, era aşezată o glastră cu o frumoasă
vedea încă o rudă cuprinsă de pornirea animală, iasomie de Arabia — darul doamnei Sandris către
încă o nevinovăţie feciorească ponegrită, încă un văduva fratelui ei.
lucru sfânt pângărit. Dar acest sacrilegiu era al lui Din ţeava de fier care ieşia dintre pietrele aco­
aproape tot atât cât şi celălalt. perite cu iarbă, deschisă zi şi noapte, izvorul ne­
Adâncit în gânduri, ajunse la marginea livezii adormit îşi vărsa apa argintie, fără mare putere,
de măslini şi privi din depărtare bisericuţa. Soarele fără grabă, aproape fără sgomot, cu stăruinţa aceea
ieşise din mare, iar conca cea mică a Altarului, liniştită, cu monotonia statornică a eternului. Dâra
cu faţa spre răsărit, se coloră în roz de cele dintâi de apă curgea, cu un cântec dulce şi melancolic,
raze. Atunci Anghelos îşi aduse aminte de scena în basinul de piatră, plin, revărsat, oglindă de
din urmă de acolo, şi cu un surâs amar, care sfârşi apă, mereu tulbure de miile de brazde ciclice,
într'o strâmbătură de silă, zise aproape tare: care alergau una după alta la suprafaţă, veşnic
— * Frumos, frumos, n’am ce zice, am împo­ renăscându-se.
dobit Sfânta Masă la Stânca Roşie! ». Lui Anghelos i se păru că-i era sete. Sări peste
Cu gândul acesta, cu simţimântul acesta, singur - băltoace, se apropie de izvor, lipi gura de ţeavă
singurel pe creasta aceea, aşa cum visase el, privi şi bău apa rece. Cu întâiele înghiţituri băgă de
roată livada, măslinul bătrân cu scorbura, parcul, seamă că-i era sete cu adevărat şi sorbi până nu
chioşcul, vila, Stânca, marea şi-şi luă în taină mai putu.
rămas bun dela locurile care i-au dat atâtea emoţii, Apropindu-se de ceilalţi cari-1 aşteptau lângă
atâtea bucurii, atâtea dureri. trăsură, şi ştergându-şi cu batista picăturile de
Iar priveliştea colorată trandafiriu, natură dulce apă de pe haină, strigă vesel:
şi bună, îi răspunse cu un zâmbet de amărăciune — îmi sunteţi martori!... Am băut, plec şi
şi iertare. izvorul curge înainte... Să nu-mi spuneţi pe
Trebue să-l fi văzut şi să-l fi simţit Anghelos, urmă că setea şi nenorocirea mea l-au făcut să
acest surâs matinal, fiindcă, peste puţin, în sufletul sece iar vreo doi, trei ani!
lui răscolit se făcu senin... Gândul că pleca la Ceilalţi râdeau. Numai Fotini n’a râs. Se gândi
timp, îl liniştea oarecum şi-l mângâia. Şi deodată, fără să vrea, că tot aşa un alt izvor a secat când
ca o urare ieşită din inimă, îşi aduse aminte de i-a fost sete lui Anghelos, în aceeas clipă când
proverbul Fotiniei cu pisica. Ah, de n'ar fi făcut voise să bea sdravăn. . . Un astfel de gând
paguba!... n’ar fi putut poate să-l rostească în cuvinte. In
încet, încet, se întoarse în grădină şi, când mintea ei însă, o întâie icoană — aceea care i se
ajunse la chioşc, îl strigă de sus Mimis. întipărise dela venirea lui Anghelos şi pe care i-o
Micul doritor de plăceri, după ce se săturase reaminteau acum gestul şi vorbele lui — îi născu
de sărutări, se suise în camera lui ca să se îmbrace. automat o altă icoană, care i se păru potrivită...
Iar acum îi vorbea dela fereastră, plin de veselie Şi i se făcu milă de nenorocitul ei văr.