Page 55 - 1933-06

GR1GORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 373

Aici trebuiau să se despartă. Numai domnul — Sărmanul Anghelos!
Sandris şi cu Mimis aveau să-şi conducă mosaf irul — «Şi de-ai şti cât e de nenorocit!» se gândi
până la vapor. Cele două femei trebuiau să-şi ia Fotini.
rămas bun de pe acum. Cu puţin înainte să ajungă pe podiş, mama ei
Anghelos sărută mai întâiu mâna mătuşei sale; se întoarse şi o întrebă pe neaşteptate:
şi ea îl strânse în braţe şi-l sărută de multe ori — Ascultă, Fotini, acum în urmă ai avut ceva
ca pe un copil, cu lacrimi şi cu vorbe călduroase: cu Anghelos ?
— Cu bine, Anghele... cu bine, copilul meu... — Eu, cu Anghelos? făcu Fotini; nimic. De
Să săruţi pe maică-ta din partea mea... Să nu unde scoţi aşa ceva?
ne uitaţi... să ne mai scriţi... Auzi, Anghele? — Ştiu eu? aşa mi s'a părut...
Anghelos făgădui... îi mulţumi pentru ospi­
talitatea neuitată... o asigură că zilele petrecute
la Stânca Roşie erau cele mai fericite din viaţa
lui... Anghelos a spus multe... Ai fi zis că prin
vorbele lui căuta să întârzieze o clipă de grea cum­
pănă. ..
Dar veni şi rândul Fotiniei.
Fecioara sta lângă mama ei nemişcată, dreaptă
ca o lumânare, cu mâinile lăsate in jos, cu pleoapele
coborîte.
— Fotini? zise încet Anghelos şi-i luă mâna
într’a lui.
Se cutremură, ca şi cum fu deşteptată dintr’o
stare de letargie. Şi îndată, cu o mişcare vie, ridică
mâna cealaltă şi-o sprijini pe umărul lui, ca şi
cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. O clipă îl privi
drept în ochi, cu un zâmbet nesilit, dar dureros.
Şi se aplecă spre el...
Schimbară un sărut — unul numai. Buzele fe­
tei, cu trăsăturile ciudate, curbe de o formă
aparte, aprige, care se sfârşeau într’o îndoitură
strânsă la margini, ajunseră obrazul tânărului fără
şovăială, puternic şi plin, într'o sărutare dornică
de iertare. Dar buzele lui abia îndrăsniră să-i mân­
gâie puful, şi plesniră fricoase în gol. Ca şi cum
auzise pentru a treia oară glasul ei adânc: « nu mă
atinge! », Anghelos se încurcă şi puse o sărutare
speriată, rece, prefăcută, mai mult ca s'o vadă
ceilalţi, decât ca s'o simtă Fotini.
— Ei hai, Anghele! strigă în clipa aceea Mimis,
ştii că vaporul are să te lase pe jos?
— Cu atât mai bine! zise doamna Sandris. Singuri in chioşc, trântită pe canapeaua de paie, Fotini îşi
Fotini mişcă buzele, ca şi cum ar fi vrut să spuie plângea vărul pierdut
ceva, dar nu se auzi nimic. Se uită numai la An­
ghelos care se suia în trăsură. Şi-şi ţinea mereu — Greşală!
pleoapele întinse, deschise bine, ca şi cum o gâ­ Fotini nu spuse nimic altceva, fiindcă se temu
dila o lacrimă, pe care nu voia s’o lase să se scurgă... să n’o podidească plânsul... Nu dorea nimic decât
Trăsura pomi. Cele două femei rămaseră la să plece Anghelos cât mai repede; şi totuş în
izvor, salutând, până se pierdu la pantă şi vârful ultimul moment îi fu milă de el, atât de mult,
biciului. Fotini urmă să se uite cu pleoapele ţin­ încât se miră şi ea. Salutul fricos, ca şi cum îi
tuite; dar acum ochii ei albaştri erau umezi... arătase dintr’odată întreaga lui nenorocire, îi sfâşie
Şi în clipa în care îşi ridică bustul, îşi lăsă jos inima. Aşa dar, în adâncul inimei ei, îl iertase?
capul şi luă pe mama ei de braţ ca să se întoarcă Adevărat, nu mai simţea nimic, nicio ură împo­
înapoi spre casă, două lacrimi udară obrajii ei triva nelegiuitului ei văr, care a îndrăsnit să-i vor­
fragezi. bească de dragoste?...
Tăcute, mamă şi fiică treceau încet pe drumul Nu ştia nimic, decât că era întristată. Pustie­
umbrit al platanilor. Doamna Sandris cu adevărat tatea îi păru şi mai pustie, când se întoarse dela
mişcată de despărţire, suspina din când în când, izvor. Lipsea ceva acum dela Stânca Roşie, lipsea
ca şi cum vorbia cu ea însăş: ceva!... Casa, grădina, livada — ciudat! — Ai fi