Page 49 - 1933-07
P. 49
S T Â N C A roşie
(ROMANUL FOTINIEI SANDRIS)
In după amiaza Duminicii, — două, trei zile toarse faţa în altă parte şi înaintă serioasă, nepă-
după sosirea unei telegrame formale de mulţu- sătoare.
mire din Atena, — familia Sandris, după obiceiul La celălalt tur la fel; la celălalt şi mai rău.
ei, se duse la oraş. Studentul cu mustaţa brună, cu ochii negri de
Bunii Zachintieni, a căror mândrie tainică era cărbune, plini de ceva dulce şi înflăcărat, o privea
mereu frumuseţea blondă-azurie a Fotiniei, astăzi, de fiecare dată şi, pe când trecea, se uita in urmă
la plimbare, se uitau la ea miraţi. Copila crescuse s'o vadă. Ii cerşea urâsul ei cel vechiu şi cel
dintr’odată. Rochia ei de vară, îmbrăcată întâia din trecut... Dar ea nici nu se gândea. Se uita
oară, din muselin trandafiriu, diafană ca aerul la el o clipă ca la orice trecător şi se întorcea în
zorilor, nu mai era copilărească. Mai lungă, mai altă parte, serioasă, nepăsătoare.
serioasă, cădea în cute până la ghetele albe, şi In cele din urmă, privirile sărmanului Stefanos
abia se deosebea în mers, printre valurile de jos exprimau o durere aşa de buimacă şi de simpatică,
ale rochiei, ceva ca un vis de gambă rotundă. încât ţi-era milă de el... O vedea după atâta
Sprijinită de braţul fratelui ei, pe care cât p'aci timp, — şi Dumnezeu ştie cât de mult se gândea
să-l ajungă la statură, mergea cuviincios, melan la ea în oraşul străin, — şi o revedea atât de
colică, cu ochii visători. Zâmbea dulce o clipă frumoasă, atât de mare şi atât de rece! O, fără
la fiecare salut, dar îşi relua numaidecât aerul ei îndoială, în ziua aceea a avut cea mai mare desa-
serios. Ai fi zis că felul ei de a fi copilăros şi vioiu, măgire din scurta lui viaţă.
îl lepădase odată cu rochiile scurte, pe care le Stefanos, aproape ca şi toţi ceilalţi Zachintieni,
purtase până ieri. Era schimbată, însă mult mai era şi puţin poet. Şi fireşte, îşi vărsă necazul în
frumoasă. Noua ei atitudine, ca şi rochia cea nouă, versuri. Peste câteva zile, o publicaţie din locali
îi şedeau de minune. tate oferea ospitalitate poeziei lui melancolice,
Un prieten al casei o văzu şi zise: închinate « crudei şi nestatornicei frumuseţi *.
— Ia te uită, domnule, ce repede cresc fetele! — Te-am văzut alaltăeri, — îi spunea, — şi nu
Până mai alaltăeri o jucam pe genunchi şi-acum te-am recunoscut. Spune-mi, nu eşti tu? Ce ai?
mi-e ruşine s'o salut! Ce te-a schimbat atât de mult? In timp ce eu
Insă un altul, mai tânăr, care fu atent mai mult trăiam departe de tine, dne a venit şi te-a vrăjit?
la ochii visători, se gândi: t Trebue să fie amo A sosit numai ceasul despărţirii, sau o altă dra
rezată. Cine-i oare fericitul?». goste ţi-a cucerit inima?... Nu mă iubeşti...
A! Uite şi pe Stefanos. mi-a spus privirea ta nemiloasă. Nu mă iubeşti, dar
Fotini nu aflase de venirea lui şi-l zări pe neaş eu ce mă fac? Cum am să trăesc de-acum înainte?
teptate în piaţă, în faţa cazinoului, cu prietenii lui. D-l Sandris era abonat la publicaţia din localitate
Tresări, şi o clipă se uită la el bine. Dar numai şi... « doi ochişori s'au aplecat asupra unui cântec » *).
atât, fără să zâmbească, fără să-i răspundă la salut
decât numai cu o mişcare rece a capului, îşi în ’) Vers dintr'o poezie de C. Palamâs.
