Page 50 - 1933-07

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 433

După cc o citi şi o reciti, Fotini surâse trist anonim fu desvelit şi determinat în conştiinţa Fo-
şi se gândi:« Adevărat, cineva a venit în timp ce tiniei. Când el îi vorbise la Stânca Roşie, îl urîse.
tu lipseai şi m'a vrăjit... Daca spui drept că Pe urmă îi fusese milă de nenorocirea lui. Apoi
trăiai departe cu gândul la mine, — ceea ce nu îl iubise din nou, din milă. La urmă se liniştise
cred, — te compătimesc, dar ce să-ţi fac? Parcă totul, ca să iasă la suprafaţă, singură şi stăpânitoare,
ţi-am spus vreodată că te iubesc? Te întâlneam Iubirea. Din clipa aceea Fotini nu se mai putea
şi-ţi zâmbeam uneori, da; dar asta nu e dragoste. îndoi.
Puteam să te iubesc; dar acum nu mai spun asta. Cine a spus că despărţirea e ca şi vântul, care
Pe tine, niciodată. Ce eşti tu, sau oricare altul stinge flacăra plăpândă, dar care face să crească
faţă de Acela care a venit şi m'a vrăjit? Şi chiar pe cea mare? Mare e şi flacăra Fotiniei, iar despăr­
dacă nu lipseai, tot una ar fi fost! Numai pe El ţirea a făcut-o să crească nemăsurat de mult. Din
aş fi putut... Nu pot, — aşa dar pe nimeni!» întâia zi trăia cu amintirea lui Anghelos. Inchi-

Nenorocită!
Credea că fiindcă nu putea, fiindcă era de
neiertat, era destul numai să-l iubească. Şi totuş!
In fiecare zi care se lumina dinspre mare, în fie­
care noapte care se lăsa din munţi, sentimentul
nerostit prindea în inima ei rădăcini mai adânci.
Când a luat fiinţă? Nimeni n'ar şti s’o spună.
Probabil chiar din întâia clipă în care văzu pe
Anghelos Marinis şi i s'a părut frumos şi bun.
Fiindcă, iată: în ziua când au întâlnit în strada
Marina pe cei doi veri îndrăgostiţi, îl iubea. Când
se dusese în dimineaţa aceea să-l scoale, în urma
unei nopţi grozave pe care o petrecuse din pri­
cina ei, îl iubea. Când se vârise cu el în scorbura
bătrânului măslin, îl iubea. Şi în clipa chiar când
se dusese să-l caute la Stânca Roşie, era nebună
după vărul ei!
Dacă i-ar fi spus-o cineva, ar fi fost în stare
să-l certe. Dacă i-ar fi lămurit-o conştiinţa ei
însăş, ar fi murit de ruşine. Iar când Anghelos
îndrăsnise să-i vorbească de dragoste, îl urîse ca
pe un duşman.
Şi totuş îl iubea! Fără să ştie. Pe ascuns, adânc,
tainic. Când a auzit pentru întâia oară de Eliza,
simţi gelozie. Când o silise să-i vorbească de Ste-
fanos, se grăbise să-l încredinţeze că nu-1 iubeşte
nici pe el, nici pe altul. Când şi l-a închipuit
supărat pe ea, era nebună de amărăciune. Şi cele
mai îndrăsneţe alintări i le primea cu supunere,
Dupi ce o citi ţi reciti, Fotini surise trist
cu o mulţumire, tăinuită aproape cu plăcere.
Mângâierile lui... o, niciodată n’au supărat-o, puirea i-1 aducea înapoi, în singurătatea nesuferită.
aşa cum au supărat-o vorbele. Se potriveau, ai fi Din tot ceea ce o înconjura, cel mai mare preţ
zis că erau una cu iubirea ascunsă pe care o nu­ pentru ea o aveau cele ce-i aduceau mai mult
trea în ea. Alintări dulci, fără nume, ca şi senti­ aminte de el. Restul îi era indiferent. Din toată
mentul ei... Dar din clipa în care fuseseră în pri­ verdeaţa regatului ei, a ajuns să iubească mai mult
mejdie să li se spună pe nume, a strigat numai­ bătrânul măslin cu scorbura cea mare, şi dintre
decât: o Nu mă atinge! ». Tot atâta spaimă i-ar fi toate cele neînsufleţite şi nesimţite, cu timpul,
adus şi sentimentul ei, dacă l-ar fi numit iubire. craterul Stâncii, unde într’un amurg de soare el
Dar ce altceva era? Anghelos s'a întâmplat să îi deschisese inima lui.
fie cel dintâi bărbat pe care l-a simţit alături îşi iubea vărul. Acum o ştia şi ea şi nu întârzie
de ea, în vârsta ei frumoasă şi critică. Şi bărbatul chiar s'o afle. Din ziua plecării lui Anghelos,
acesta nu o privea nevinovat, ca pe o vară. Din au înroşit Stânca numai cincisprezece amurguri,
întâia zi îşi aprinse, ca s'o atragă, fără voie atras la fel cu cel neuitat...
şi el, magnetul ochilor lui. Cum să nu se întâmple Din ziua când Fotini a ajuns să-şi spue inimii:
minunea ? «îmi iubesc vărul », era cea mai nenorocită făp­
Veni însă ziua în care sentimentul tăinuit şi tură din lume.