Page 51 - 1933-07

434 B O A B E D E G R Â U

Sentimentul nelegiuit a înspăimântat-o într'a- om dela oraş, se uita cu o sfârşeală ascunsă la
tât, încât căuta la început să-l ascundă chiar mâinile lui, cu speranţa să descopere vreun plic
sieşi. Când a văzut însă că aceasta nu era logic, cunoscut... Şi când rar de tot sosea la vilă câte-o
fiindcă ceva mai tare decât voinţa ei o împingea scrisoare de-a lui Anghelos, Fotini în ziua aceea
spre amintirea vinovată şi spre pornirea profană, era în sărbătoare.
se lăsa şi ea toată în prada lui, cu singura teamă Din cuprinsul misivelor se străduia să-i ghi­
cească starea sufletească: a uitat-o? o mai iubea ?
era încă nenorocit? Pentru toţi Anghelos scria
multe; pentru Fotini mereu două cuvinte: «Să­
rutări iubitei mele verişoare, — multe compli­
mente Fotiniei*. Şi ea se gândea: « I-e frică de
mine...
Intr’una din ultimele scrisori, Anghelos scria:
«Mamei i-a părut rău că s'a amânat călătoria
copiilor. Speră totuş să-i vadă... *. Fotini crezu
că asta voia să arate speranţa lui şi se bucura
nespus de mult. Fiindcă întotdeauna dorea în
sinea ei ca Anghelos să n'o dea uitării. Voia ca
amândoi să fie nenorociţi. In romantismul vârstei
ei şi în faza aceasta a dragostei, visa să îmbătrâ­
nească amândoi necăsătoriţi şi îndrăgostiţi in taină,
jertfe nobile ale unei dorinţe, căreia nu-i era iertat
să se înfiripe. Şi visul acesta era singura şi marca
mângâiere a vieţii ei chinuite.
Zilele treceau.
Faţă de ai săi, Fotini se prefăcea, cu mare greu­
tate, veselă şi fericită. Nimeni n’a înţeles nimic.
Insăş mama ei, care, oricât, s’a mirat de atitu­
dinea ei din ultimul timp, dacă ar fi prins-o în
odaie plângând în faţa fotografiei lui Anghelos,
şi-ar fi dat seama, sărmana femeie, că umbla cu
capul în nori...
Fotini plângea mult. Mai ales in întâiele zile,
după ce se lăsase pradă pornirii, atunci când
încă moşia îi părea pustie din pricina lipsei lui An­
Din ziua când Fotini a ajuns si-şi spue inimii: < imi iubesc ghelos, — căuta să fie mereu singură, ca să poată
varul», era cea mai nenorocit! făptura din lume fi cu gândul la el şi să-l plângă în voie.
Dar încetul cu încetul, lucrurile au pierit. Ai
să n’o afle, să n’o descopere, să n'o înţeleagă ni­ fi zis că sentimentul ei crescuse, se întărise, se
meni. Şi se ferea cu făţărnicie şi cu viclenie de ai îmbărbătase şi se lepădase de gesturile copilăreşti.
săi, — şi mai ales de Anghelos. Şi Fotini aştepta fără pic de lacrimă, tăcută şi
De aceea nu s'a hotărit să-i scrie niciodată. eroică, cu melancolia întipărită pe faţa palidă.
Voia să-l lase cu gândul că era supărată pe el. Aşa rătăcea acum în umbra şi luminişurile live­
Şi oridecâteori mama ei ii bătea capul să adauge zilor, aşa o primea, singuratică, parcul ei iubit,
la scrisoare un post-scnptum cu mâna ei: aşa o vedea jos, pe pietrele de pe malul mării,
— Scrie-i şi salutări din partea Fotiniei şi gata! Stânca tristă, aşa o împurpurau amurgurile uimite,
îi spunea cu tonul cel mai natural; eu ştiu, nu aşa o argintau luna şi stelele.
scriu tocmai frumos şi nu vreau să râdă de mâz- Singura ei bucurie in mijlocul acelei tristeţi,
gâlelile mele. singura plăcere în durerea aceea, era să-şi
Aşa că post-scriptum-urile erau scrise de Mi- aducă aminte, oriunde se ducea şi oriunde se afla,
mis. Şi întotdeauna tinerelul găsea câte o ironie de vorbele, de jocurile, de alintările lui Anghelos.
îa adresa Fotiniei:«care vrea un secretar, fiindcă II revedea, îl auzea iarăş, îl atingea şi acum cu
nu cunoaşte ortografia ». închipuirea ei. Oridecâteori se apropia de craterul
In întâiele zile Anghelos scria mătuşii sale des. Stâncii, în ceasul în care peste tot era revărsată
Pe urmă, când socoti că a scăpat de îndatorire, purpura asfinţitului, un ecou tainic se auzea:
scrisorile lui s'au rărit. Şi încetară aproape cu totul «Te iubesc..., am să te iau cu mine să plecăm
tocmai atunci când Fotini le dorea mai mult. împreună, am să te fac soţia mea *. Slăbiciunea ei
Era grozav de chinuită. Oridecâteori venea vreun era să meargă la bătrânul măslin, să se pituleze