Page 52 - 1933-07

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 435

în scorbură şi să stea acolo ceasuri întregi, întinsă Greu e întâiul pas, celelalte sunt mai uşoare.
pe rădăcina care semăna cu un scaun... I se «De ce adică, se gândea acum Fotini, să nu pot
părea atunci cu ochii închişi, că ţine pe Anghelos lua pe vărul meu? Fiindcă e oprit de religie ?
în braţe, că-1 vede aplecat asupra ei, îmbătat de Dar odată ce îl iubesc şi mă iubeşte, n'ar trebui
iubire... Sărutul, strânsoarea, alintarea lui, le să ne mai împiediqe... Şi apoi, câte şi mai câte
gusta din nou acolo cu închipuirea, iar plăcerea nu opreşte religia? La un caz anume, însă, la
care n’o simţise atunci în întregime, acum o în­ nevoie, toate se îngăduie şi toate se iartă...
fiora şi-i paraliza trupul, ca ceva aevea, puternic Dacă eşti bolnav, poţi să mănânci carne şi Vinerea
şi atât de dulce, cum nu şi l-ar fi închipuit nicio­ Mare; dacă eşti pe patul de moarte, te poţi îm­
dată ... părtăşi nepostit şi nespovedit. Dumnezeu care
Astfel, alintările acelea retrăiau acum, şi o în­ iartă boala, poate să ierte şi dragostea. Da, dar
flăcărau şi o înfierbântau. Cu gândul mereu la vezi că preotul nu dă voie! că lumea e rea! Ei!
sărutările lui, îl dorea acum cu mai multă căl­ dar noi nu plecăm ? Nu putem adică să ne ducem
dură; şi era atât de vie amintirea, încât avea în altă parte, unde nu ne cunoaşte nimeni, şi să
impresia că retrăia trecutul în clipe de plăcere, ne cununăm fără să spunem că suntem veri, şi
ca şi cum se găsea încă, — de astă dată însă cu să trăim fericiţi împreună, fără să ştie nimeni
toată conştiinţa, — în braţele lui. Cea dintâi do­ de noi? Şi apoi, ce avem noi cu lumea? ce nevoie
rinţă se deşteptase în ea şi o -încătuşase. Iar nopţi avem noi de ea?»
de-arândul, pe patu-i fecioresc, desfătarea ei în­ Când era cuprinsă de astfel de gânduri, Fotini
chipuită era atât de trăită, şi se socotea atât de foarte entusiasmată, plină de speranţă şi bucurie,
vinovată, atât de lumească, încât dimineaţa, când se hotăra să-i scrie: «Vino... te iubesc! Vino
se ducea în sufragerie, îi era ruşine să se uite în să mă iei, să fugim!... ».
ochii tatălui ei.

Cu cât prindea rădăcini mai adânci simţirea,
cu cât îşi dădea seama fără şovăială că a iubit
pe acel Unul şi Singurul, pe care îl va iubi toată
viaţa, — Fotini, desnădăjduită, se întreba: « Dum­
nezeule, ce mă fac ? ».
Cui s'o spue însă? Dela cine să ceară ajutor,
mângâiere, speranţă, sfaturi ? Neiertata, nelegiuita
simţire, care călca în picioare sfinţenia rudeniei,
o depărta de toţi ai săi, dela prieten , dela oameni,
dela Dumnezeu.
Dacă din întâmplare, — se gândea ea, — ar fi
iubit pe Stefanos, ar fi spus-o fără teamă tăicu-
ţului ei. Iar bunul ei părinte, care-şi iubea fiica
şi vorbele «scurte şi precise», i ar fi spus: «Să-l
iei... ». Dar acum ? Cum putea să ceară de băr­
bat pe vărul ei primar? Până şi în rugăciunea ei,
nu îndrăsnea să roage pe Dumnezeu să-i aducă
înapoi pe Anghelos.
... Insă cu vremea, după cum i se făcuse
in inimă răscoală, aşa i s’a făcut şi în minte. începu
să studieze mai bine lucrurile şi să le găsească,
nici prea grozave, şi nici cu totul cu neputinţă...
La început, atunci când simţirea abia se născuse
şi i se odihnea în fundul inimii, anonim şi nerostit,
mintea ei nu putea să scape dincolo de cercul
restrâns şi obişnuit, dincolo de cătuşele sociale,
de prejudecăţi. Dar acum, când era în voia unei
simţiri crescute şi aprige, mintea, aşa cum se
întâmplă totdeauna, îşi orânduia frământările cu - Aşa o vedea jos, pe pietrele de pe malul mirii,
mai multă neatârnare, într'o largă potrivire cu Sţinea trişti
inima. Fireşte, găsea cu neputinţă şi nelogic
faptul să iubească pe vărul ei primar atât timp La urmă însă şovăia iar. Ii dispărea dintr’odată
cât nu-1 iubea, sau îl iubea fără să ştie; acum entusiasmul, o părăsea curajul, o cuprindea frica:
însă, când o vedea ca o flacără iubirea lui, o astfel Aşa uşor se fac astfel de lucruri ? Cum poate să-şi
de judecată n’ar fi fost o antinomie? lase părinţii, fratele, casa şi să plece cu vărul ei