Page 54 - 1933-07

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 437

— Astâmpără-te, Fotinl! îi zise; ce ai? acum dela d-na şi d-şoara Flagotoru, — îţi mai
— Are dreptate, sărăcuţa, cântă atunci cu pasiune aduci aminte de ele? — că s’au căsătorit la Con-
fata bătrână, e foarte bună prietenă cu Iulia, eu stantinopol cu consimţământul Patriarhului. Şi
Î tiu... şi, oricât, se bucură şi ea... Bine faci, mama a spus că în epoca in care trăim nu e niciun
•'otiniţa mea, bine faci, drăguţă! Şi eu, de cum păcat să se căsătorească verii între ei.
am primit scrisoarea Iuliei, tot aşa am făcut. «Nu m’am putut ţine să nu-ţi scriu numaidecât
Fotini, cam ruşinată, se aşeză pe marginea unui ca să te bucuri şi tu aşa cum m’am bucurat eu.
scaun, ca şi cum nu putea să se liniştească şi să Sărmana Iulia! cât de mult o compătimeam, ştii
şeadă bine. Dar crezu că e de datoria ei să fie prea bine; închipueşte-ţi deci cât de mult o com­
serioasă. pătimeam după ce am păţit şi eu la fel, şi cât m’am
— Aşa dar, glăsui, se pot lua în căsătorie şi verii bucurat la vestea căsătoriei ei, care este ca un fel
primari între ei... nu ştiam asta! de prevestire a fericirii mele. Nu-i aşa?.
— De ce nu? răspunse d-şoara Flagotdru; dacă
dă voie Patriarhia...
— Şi se dă voie greu?...
— O, foarte uşor! Iulia îmi scrie că Tonis acolo
n'a dat nici de cea mai mică piedică. Serios!
— Dar e oare îngăduit? întrebă din nou
Fotini.
D-na Sandris se uită la ea supărată. Dar, aşteptând
răspunsul fetei bătrâne, Fotini era cu ochii la gura
ei şi nu observă privirea mamei.
— Ce ? dacă se pot lua verii între ei ? zise d-şoara
Flagotdru. Ce să-ţi spun! eu nu găsesc că e păcat.
Dacă aşa fac, drăguţă, până şi regii!...
— Fără îndoială! zise şi d-na Sandris, revoltată
de lipsa de politeţe a fetei ei. Religia, în trecut, a
interzis-o din alte considerente, — (care ? nici ea
nu ştia bine;) dar astăzi... în veacul nostru...
nici nu se ţine seamă! — Fotini dragă, sună
Mariettei să aducă dulceaţă pentru doamne.
Fotini se ridică şi trase de cordonul lat de mătase
cu atâta putere, încât puţin a lipsit să-i rămâie în
mână. Mai mult decât vestea fetei bătrâne, o
umplură de o bucurie nebună, cuvintele din urmă
ale mamei ei. In tulburarea minţii, în mirarea ei,
îi era cu neputinţă să-şi dea seamă că d-na Sandris,
din politeţe, nu putea vorbi altfel asupra acestei
căsătorii ciudate, în faţa a două rude şi atât de bune
prietene ale Iuliei.
Peste o jumătate de oră, — veselele cucoane ple­
cară de vreme, ca să ducă vestea şi aiurea, — Fotini
închisă în odăiţa ei, scria. ... StJnca Roşie, 21 Septemvrie 190...
Cu tocul ei subţire, făcut din rădăcină de măr­
gean, — darul lui Mimis, — muiat într’o călimară « Dar ce fac ? Am început dela coadă! In loc
mică de aur cu sticla trandafirie, — darul tatălui ei, să-ţi vorbesc de noi, îţi vorbesc de Iulia. Iţi scriu
umplu o coală de hârtie, groasă, scumpa, roşie ca cât de mult mi-era milă de ea, şi cât o fericesc, în
focul, — de o singură coloare, elegantă, fără niciun loc să-ţi spun cât de mult te iubesc şi te doresc.
ornament. Era cea din urmă coală care se mai găsea «De câte ori n’am vrut să-ţi scriu! Mă oprea
într’o cutie cumpărată dela Napoli. (Ce soartă neîn­ însă o teamă stranie, aceeaş teamă care nu m’a
chipuită au aceste ultime coaie!). Scrierea ei era lăsat atund să-ţi răspund la vorbele tale dulri, pe
viguroasă. Apăsa tare peniţa şi scria nişte litere care mi le spuneai sus pe Stâncă. Dar acum frica
groase, regulate, fără urmă de dar-obscur mai a dispărut; abia acum înţeleg cât de proastă, cât
intens, fără cozi. O scriere originală, pe care, de ridicolă, cât de rea am fost, atund când te-am
negreşit, Anghelos ar fi numit-o anglo-zachintiană. lăsat să pled fără nidun cuvânt, fără speranţă,
ca să te fac aşa de nenorocit, aşa cum te-am văzut
Stânca Roşie, 21 Septemvrie 190... în ultimele zile şi mi se rupea inima!...
« Anghele al meu, aveai toată dreptatea. Iulia şi «Dar ce eram eu de vină ? Aveam nişte idei
Tonis erau veri îndrăgostiţi ca şi noi. Am aflat chiar aşa de ruginite! Pe urmă, după ce ai plecat, mi-am