Page 10 - 1933-08

456 B O A B E D E G R Â U

sc judece locul de seamă luat de acestea în opîr- buzele cărnoase pierdute in barba lucie, neagră şi
artistului. V’aduceţi aminte dintre atâtea autopora cu valuri, ca noaptea. Intre atâtea capete de studiu,
trete, în care pictorul se multiplică şi se caută, e un portret închegat şi definitiv.
Ceea ce urmează şi se aşează în jurul Autopor­
tretului ca la o chemare îndreptată unei vieţi în­
tregi de artist e vestitul Interior patriarhal, cu
purpura in jaluzele a soarelui, oprit parcă în faţa
unor gratii de pace şi spiritualizându-le în lumină,
sunt puternice naturi moarte, cu smalţuri verzi,
cărţi de demult puţin destrămate la cotor şi mere
roşii reci şi grele, Mare la Mangalia sau Plaje la
Saint Malo, cu alegerea acelui ceas când valurile
şi nisipul sunt de argint cu fluturi de chihlibar şi
de smeură, Peisajele din Franţa şi din Veneţia,
Nudul, Sticla de benedictină, cu acea cumpătare
în culoare şi topire a liniei, cu acea greutate de
gospodar şi de bariu vechiu al vopselei, care dau
pecetea lor de trăinicie unei opere astăzi in deobşte
cunoscute şi iubite. Dacă în cuprinsul Expoziţiei
retrospective s’ar fi dat un loc aparte întregii co­
lecţii de Petraşcu a lui Zambaccian, atât privitorul

Femeia in galben citind de Pallady

când în efecte de lumină altele şi când în noui şi
noui travestiri istorice, ca un alt Rembrandt în­
drăgostit de sine, la câtă înălţime se ridica Auto­
portretul din 192? cu tichia roşie, într’o măreţie
şi o descătuşare de viaţă aproape de cardinal.
Dacă în opera lui Petraşcu sunt cel puţin două
viziuni şi două palete, una mai veche, cu pămân-
tiuri gălbue până la alb, şi alta, mai nouă, cu al-
bastruri până la negru, marele autoportret, care
e o podoabă a Colecţiei Zambaccian, stă între
amândouă, acoperit în pelerina şi în aerul celei
dintâi şi pătrunzând colorat şi aproape chiuitor,
in cea de a doua. Colecţia mai are un autoportret,
lucrat gras şi vâscos, ca un cap flamand, de ostaş
care abia şi-a scos coiful după o bătălie de trei zile
şi priveşte mirat şi lacom o lume de care se des-
obişnuise. Tot aici se aşază Portretul lui Romaşcu,
de o factură aparte, mult mai strânsă, în caracte­
rizare şi în culoare. Petraşcu are subiecte pe care
le reia, uneori la infinit, şi de fiecare rând adânceşte Peretele Iser
un fragemnt de senzaţie sau de intenţie, şi are
subiecte în care se descarcă numai odată, ca obişnuit cât şi cunoscătorul de artă s'ar fi pătruns
trăsnetul. Acesta e dintre ele. De aceea poate mai bine de caracteristica şi de unitatea neşovăitoare
urmăreşte şi tulbură, cu privirea lui dreaptă şi cu a personalităţii pictorului, dar în acelaş timp şi de