Page 32 - 1933-08

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 477

In seara aceea, la masă, în faţa vioiciunii ne­ n'a venit încă să încue? Ce bine! Deschide, lasă
buneşti şi neastâmpărate a Fotiniei, doamna San- poarta deschisă şi fuge ca o nebuna...
dris făcu această observaţie: Pe când alerga, aruncă roată o privire. Şi noaptea
— Curios! Ori de câte ori aude de căsătorie o înspăimântă. I se păru că umbrele platanilor,
Fotini se poartă ca o nebună. Alaltăieri iar, când de pe drumul care se căsca întunecos pe micul
a aflat de căsătoria Iuliei, a făcut la fel, şi mai podiş, se luaseră după ea ca s'o prindă.
rău chiar. — Stai, unde te duci!
Şi totuş bucuria tuturor la Stânca Roşie, în
seara aceea, trebue să fi fost cu adevărat nebună
şi atât de oarbă, încât nimeni să nu bage de seamă
şi să se neliniştească de faptul că în clipele fugare
în care Fotini îşi lăsa în voie râsul şi flecăritul,
figura ei lua o expresie bizară şi sălbatică, o în­
cruntare înspăimântătoare. O, numai odatl să fi
căzut o privire atentă asupra acelei figuri şi ar
fi fost cu neputinţă să nu izbucnească drama pe
care se sileau s’o ascundă valurile bucuriei ei
nebune!
Dar nimeni n’a văzut, nimeni n’a bănuit. Fo­
tini se ţinu până la ora obişnuită a despărţirii.
Şi după ce discută cu Mimis planul felicitărilor
de mâine, — pe urmă, foarte simplu, foarte na­
tural, ca în fiecare seară, sărută pe tăicuţul ei,
pe măicuţa, de bucurie dădu şi o sărutare lui
Mimis, — aceasta era în afară de obiceiu, — şi
se sui în linişte şi foarte cuminte în odaia ei.
Hotărîtă.
Nu şi-a aprins lămpioara, nu s’a desbrăcat,
nu a plâns. Rămase nemişcată în faţa ferestrei
deschise cu jaluzelele pe jumătate aplecate în faţa
lunii care sta să apună, roşie şi sălbatecă.
Timpul trece. Fotini nu se mişcă.
Cu ochii mari, uscaţi, cu gura deschisă, cu
răsuflarea oprită, urmăreşte o viziune: Anghelos
de curând căsătorit, într'un cuibuşor îmbrăcat
cu mărăcini şi împodobit cu cununi de flori de
portocal, ţine în mână scrisoarea ei. Lângă el
Eliza. O citeşte şi râde... Apoi o arată Elizei şi Iar jos Marea, care stâ liniştiţi printre stânci
râd împreună. Pe urmă se sărută...
O doare atât, încât nu poate suferi. O arde, o Şi împreună cu ei o luară şi măslinii bătrâni,
înnebuneşte. Din întâia clipă, jos la sufragerie, din livadă, şotâng-şotâng, s’o ajungă din urmă:
se sileşte s'o alunge... Dar viziunea grozavă apare — Stai! unde te duci!
stăruitoare de fiecare dată, in fiecare clipă... Şi Şi norii, alburii pe bolta întunecoasă, se lă­
o vede şi o urmăreşte, fără voia ei... sară şi ei în jos ca s'o împiedice, iar luna de foc
Timpul trece, Fotini nu se mişcă. ascunsă pe jumătate după munte, o privi mâ­
Apoi, ca şi cum se deşteaptă, tresare, se sperie... nioasă şi ameninţătoare:
Se duce până la uşă, încet, şi ascultă... Nimic, — Stai, unde te duci!
linişte. Toţi sunt în odăile lor şi dorm. E târziu, — Speriată, fugărită, ai fi zis că era în primejdie
e timpul. să fie prinsă, alergă cu toată puterea.
Deschide uşa şi iese. Drept la Stânca Roşie.
întuneric. întuneric în sufletul şi în jurul ei, La marginea prăpăstiei nu se opri şi, cu viteza
peste tot. Nu vede, nu aude nimic. înaintează pe care o avea, dădu buzna şi se pomeni în groapă.
cu instinctul orbului. Trece uşoară coridorul, Căzu în genunchi şi se lovi. Durerea o făcu
scoboară pe scară, trece celălalt coridor pavat, să-şi vie în fire. Ii fu frică puţin şi se răsgândi.
opreşte lase portiţa parcului. E încuiată... Des­ Vai! ce era sa facă!...
cuie... Zgomotul lacătului o înspăimântă... Se Nu, nu, are să se întoarcă înapoi... Dar cum
opreşte o clipă; nimic... Deschide şi iese în parc. să se sue din groapa aceea adâncă. Se suise odată
Aleargă cu băgare de seamă până la grilaj. cu ajutorul scaunului lui Anghelos; dar acum îi
Poarta de fier e deschisă. Cum? Nenea-Anastasis este cu neputinţă. Unde să pue piciorul, cum să