Page 6 - 1933-08
P. 6
452 B O A B E D E G R Â U
şină lungă şi ocniţe colorate supt ea, e însă seria dela început. In schimb, ca vedenie şi ca lucru,
de Luchieni. Unii vin dela licitaţia colecţiei Bog- poetul acesta al amănuntului de interior se arată
dan-Piteşti, alţii pe căile norocului colecţionarilor aici în toată duioşia lui liniştită şi în toată stăpâ
credincioşi, dar, aşa cum sunt, ei dau o icoană nirea unor mijloace culoristice, care, dacă arti
deplină a puterilor marelui pictor. Orice muzeu stul ar fi vrut să fie meşteşugar şi să se joace pentru
ar putea fi mulţumit, fie el oricât de pretenţios, luat ochii cu destoinicia lui, uşor ar fi putut ajunge
dacă ar avea o sală Luchian cu aceste bucăţi. Sunt acrobatice. Pictura e apoi într’adevăr românească,
între ele lucrări de compoziţie, cum e Mama care-şi prin subiect, prin atmosferă şi prin culoare, tot
spală copilul la albioară, într’o tonalitate galbenă, atât şi uneori mai mult decât e Safta florăreasa
de vară coaptă şi de traiu de oameni de margine dela 1895 a d-lui Danabassi sau Bucătăria călu
de oraş, afară, în curţi cu pomi şi cu orătănii. Gal- gărească dela 1908 din colecţia Cioflec. Ceva al
Flori de Luchian
benul n'are nimic fantomatic în el, aşa cum apare nostru, nespus mai mult decât în Aman, în
dureros şi ca un gemăt al omului înfrânt, din Grigorescu sau în Andreescu, ne întâmpină de aici,
Autoportret. Treptările de culoare sunt pe aceeaş cu lucruri care vorbesc de-a-dreptul inimii şi de
scară aurie, dela carnea copilului ars de soare şi unde trebuia mai cu seamă să iasă o şcoală româ
dela pieptul şi braţele femeii pălite de răsfrânge nească de pictură. Peretele acesta românesc, sub
rile văpăii, până la punctele şi aproape cristalele cele vreo 40 de bucăţi ale lui, e ca o ilustrare
de roşu înfipte în şalul întins ca un adăpost de strălucită a adevărului că, mai presus de orice
privire şi ca un fundal de închidere a perspectivei. înrâuriri, pictura noastră şi-a găsit formele de ro
Lucrarea e din 1912 şi nu e sfârşită. Din această stire proprii. Ne dăm mai bine seama acum, pri-
pricină poate grupul a rămas prea mult de în vindu-1, că în jurul lui 1900 sufletul românesc
tâiul plan, fără adâncimile şi individualizările aştep în nimic n’a înflorit mai personal şi mai explosiv
tate, iar culoarea are numai acea revărsare caldă, decât în marii lui zugravi de artă. Arte şi genuri
fără undă, a intâei aşterneri, în entusiasmul creator mai la îndemână şi mai pe înţelesul tuturor, ca