Page 15 - 1933-09

IOSIF NYIRO: IN JUGUL DOMNULUI 5Si

findu-mă pe mine ca să pot ajuta pe mama bol­ Clericii ies tăcuţi din capelă şi se duc în dor­
navă şi să pot creşte pe cei trei fraţi. Pe Dumnezeu mitor să se culce. Nici nu se uită unul la altul,
însă nu-1 puteam înşela; de aceea păcătos a fost şi păzesc tăcere, ţin silentium... Ce cuvânt frumos
trenul, care m'a adus, păcătoşi şi banii, pe cari şi acesta: silens... silentium... Sună ca din altă
i-am luat din preţul leacurilor mamei ca să pot iume, şi când îl pronunţi, cât de lin moare acel
veni aci, să mă fac popă. La prânz mi se părea * s *— si-lens... Muzica moartă a unei limbi
că fur fiecare bucată şi că uleiul şi oţetul de pe moarte, acum a noastră, a celor ce am murit
masă sunt aceleaşi care au fost la răstignirea pentru lume... Mă bucur de legea aceasta a
Domnului pe cruce. Am pus ochii în pământ şi silenţiului sacru, căci nici n’aş putea grăi o vorbă
mă temeam să nu vadă cineva în cele din lăuntrul cu nimeni. Binecuvintez tăcerea în care mă pot
meu. Din ceas în ceas îmi pierea roşeaţa din obraz. ascunde...
Seara, despoiat de toată tinereţea mea, îngenun- Cu sentimentul fericit al îndreptării mă dau
chiam în capelă, îmi îngropam capul în palme şi odihnei şi inima mişcată mi se domoleşte de tot,
plângeam lacrimi amare pe cartea latinească de când deodată amintirea unui păcat întârziat îmi
rugăciuni...
zdrobeşte iluzia chemării preoţeşti, de care m'am
«Să ne reamintim toate păcatele noastre *, se umplut. îmi vine în minte că pe fundul lăzii
ruga duhovnicul nostru pe genunchier, iar eu mă mai păstrez fotografia Margaretei. Mi-a dat-o
gândeam, cât de fericită e lumea de afară... sărmana, după o noapte de veghe, când am plecat,
Confiteor Deo Omnipotenţi... întâiul boboc, această fată, pe trandafirul inimii
(Mărturisi-mă-voiu Atotputernicului Dumnezeu). mele... Nici cu degetul n'am atins-o, iubire pla­
Toţi recitau rugăciunea de mărturisire a păca­ tonică, scutită de castitatea sfinţitoare a întâiei
telor, de răsuna bisericuţa, iar la cuvintele: « Mea tinereţi...
culpa... * se oprea şi fiecare se cerceta pe sine Margareta!... Conştiinţa înspăimântată îmi sare
în liniştea conştiinţei lui. Inimile se cufundau în în obraz, oricum îmi întorc capul pe pernă:
păreri de rău, se întunecau şi, ca nişte flăcări de — Nu minţi!... Pe Dumnezeu vrei să-l minţi?
candelă, luminau numai deasupra peste întune­ Ştiu că are dreptate, dar încerc s’o liniştesc, că
cimea nopţii universale... îndată ce colegii vor adormi, mă scol şi nimicesc
Adevărat sfântă şi minunată e această stare fotografia. Luna aruncă o lumină palidă în dor­
sufletească! mitor, printre paturile care se înşirue la rând.
In liniştea tăcerii parcă simt cum vin îngeri Răsuflarea celor ce dorm e aşa de adâncă, de mi-e
albi printre bănci, cu o mireasmă cerească necu­ milă de ei. Sau numai mie mi se pare. Mă simt
noscută. In preajma mea nu-i altă coloare decât şi eu obosit şi mă cufund cu capul in pernă, dar
alb, lucire rece, dar curată, de aur şi argint, şi-mi acum mă priveşte din jos conştiinţa mustrătoare.
dau seama că aşa de curat alb ca făclia dela altar, — Bagă de seamă! Nu minţi, că eu veghez!...
ar trebui să fie şi trupul meu, în obraz ar trebui — Margareta!... — mă sbucium şi ştiu că nu
rumeneala credinţei şi ochii ar trebui să strălu­ vreau să nimicesc fotografia. Caut scuze, că doar
cească, aşijderea cu două diamante peste pulberea nu-i niciun păcat dacă o păstrez, că şi femeile
pământului, ca să pot striga, cu glas argintiu: sunt făpturile lui Dumnezeu, că dela femei nu se
— Al Tău sânt, dulcele meu Isus! poate învăţa decât gingăşie. Că ea mă iubeşte
poate, şi eu o iubesc, dar dacă nu azi, mâine fără
Da. Da. Acuş va păşi în mijlocul nostru, Prea­
curata Fecioara Maria, şi cum mă voiu înfăţişa amânare îi ard fotografia.
eu, cu mâinile aspre, cu obrazul meu bătut de Conştiinţa mă priveşte lung şi nu mă lasă să
mizerii şi pocăinţă şi cu trupul pătat de păcate. adorm!...
Cu spaimă mă uitam, dacă nu se deschide uşa, — Acum, o voiu păstra şi de ciudă... mi se
când deodată tăcerea se întrerupe şi 5Q.de băieţi trezeşte îndărătnicia. —Sau te încrezi în mine.
tresar strigând: Doamne, sau nu—, doar tu ştii că chemarea
« Mea culpa, mea maxima culpa! *. preoţească nu poate atârna de aşa ceva...
Aud un glas fin, ca şi când suspină câteodată, Cu asta am jignit pe Dumnezeu! îmi dau
dela sine, coarda cea subţire a violinei. Mi se seama bine, dar nu vreau să dau îndărăt! încerc
pare că acum au sburat îngerii şi văd bine că să fiu nepăsător. Mă gândesc la toate: la vatra
şi bisericuţa e mai tristă. In zadar ard aceleaşi părintească, la călătorie, la sosire. îmi chem toate
făclii; lumina e cu o nuanţă mai posomorită... amintirile. In zadar. Ii aud mustrările:
Da, îngerii au sburat, şi le simt şi acum atingerea — Sfârtic'o!... Nimiceşte-o!... Acum... Nu
aripilor, cum au sburat, ca nişte păsărele, spre amâna!...
fericirea lor necunoscută. — Bine, voiu face-o, zic, dar numai ca să câştig
O linişte domoală îmi cuprinde inima şi mintea timp. Vreau armistiţiu cu conştiinţa.
mi se luminează, ca să iau hotărire cu făgăduială Luna trece pe deasupra bătrânului observator,
mare, să mă desfac de lume. dinspre păduri se ridică nori întunecaţi şi ascund