Page 18 - 1933-09
P. 18
554 B O A B E D E G R Â U
părintele duhovnic, dar eu, in schimb, îmi strân — Am simţit, mă rog, dar...
geam mâna la piept şi ascundeam în palme mă — Dar?...
reaţa taină a scopului vieţii mele... — N’am îndrăsnit.
După meditaţie doi colegi s'au spovedit înde — Şi de ce n'ai îndrăsnit?
lungat la părintele duhovnic. Cum ieşiră pe rând, — Mă temeam.
dela el, se îmbrăcară cu haine civile şi pe înserate, — De ce te temeai. De mine?
— Da...
— Ai obiceiul să vorbeşti totdeauna cu ochii în
pământ ? E semn de făţărnicie.
Ruşinat, revoltat, hotărit, mi-am ridicat capul
îndârjit. Pe faţa de pergament a duhovnicului
trecu o subţire ironie.
— Totdeauna obişnueşti să spui adevărul ?
— N’am minţit niciodată.
— Atunci spune-mi povestea scurtă a vieţii...
De ce vrei să fii preot ?
Am tresărit. Dacă mă spovedesc sincer, pot pleca
şi atunci ce va fi de biata mamă, de cei trei fraţi,
pe cari eu trebue să-i cresc în viaţă— Cum vor
îndura ruşinea, când îi vor întreba unii, alţii:
— E adevărat că l-au dat afară din seminar pe
Iosif... pe copilul acela bun? Nu se poate!...
Cine ar fi putut presupune despre băiatul model!
Văzându-mi nedumerirea, duhovnicul m’a mân
gâiat cu blândeţe pe obraz.
— Nu te teme de mine, fiule, socoteşte-mă ca
părintele tău si fii cu încredere.
Mi-a cucerit inima şi cu ochii pe jumătate
închişi am început să-i povestesc trista soartă a
copilăriei mele:
— Tatăl meu a fost învăţător. Era om înalt şi
puternic. Aveam o proprietate frumoasă şi locuiam
la sat. Intr’o zi frumoasă de primăvară a început
tragedia noastră. Mi-aduc aminte că mă jucam
cu surioara lângă vale. Soră-mea era de o jumătate
de metru, eu ceva mai mare.
Doi colegi... cu capetele plecate, firi si-şi ia rămas bun, Odată ne-am înţeles să ne ducem la frăţiorul
plecară din seminar nostru, care era în leagăn şi făcea din guriţă, ca şi
când ar suge.
cu capetele plecate, fără să-şi ia rămas bun, ple — Hai, să-l luăm în braţe — zice sora. — De ce
cară din seminar. nu! L-am ridicat cu grije şi l-am legănat în braţe.
O clipă m’am uitat cu jind după ei, dar iar mi Sora vrea să-l ţie ea. — Dă-mi-1 mie. — Na-1...
s'a înflăcărat sufletul, şi mi-am zis: păcat că n’au Atât l-am tot dat dela unul la altul, până l-am
vorbit cu mine, că ştiu că ar fi rămas aci... scăpat jos şi a ajuns subt masă. Noroc, că n'a plâns.
L-am aşezat iar frumos în leagăn şi tocmai vream
*
* * ■ » să fugim, când intră tata, foarte supărat. A şezut
A treia zi m’a chemat duhovnicul la el. Intrai cu şi s’a uitat la noi. Era cât pe aci să ne trădăm, că
bănuială. Cu un gest îmi arătă un loc şi se uită am scăpat jos copilul, când intră, şi mai supă
serios la mine. Ştia, se vede, că tăcerea pregăteşte rată, mama.
mai bine mărturisirea. Micuţ, slăbuţ şi chel, direc — Ce-ai isprăvit ? — întrebă pe tata.
torul nostru spiritual era un ascet blând, care de — In zadar orice... Ne-am ruinat de tot.
abia îşi ţinea sufletul în el. înainte avea o hârtie — Nu fi supărat...— îl mângâie ea.
cu notiţe scrise. Cât de frumoasă era atunci mama, părinte du
— Cum te numeşti, canssime ? Am răspuns cam hovnic — zic eu, sentimental. Dar omul uscat din
mişcat: reverendă mi-a făcut semn să spuiu mai departe.
— Iosif Harghita. __Din norocire copilul a început să plângă.
însemnă fără să zică o vorbă. Mama l-a luat la sân. Noi am ieşit prin curte, şi
— N'ai simţit până acum nevoia să vorbeşti cu sora, ascunzându-se după şură, a râs cu mare plă
mine ? cere ...
