Page 19 - 1933-09
P. 19

IOSIF NYIR<3: IN JUGUL DOMNULUI                                555

            Deodată  se  deschide  poarta  curţii  şi  intră  patru   ţin,  dar  când  se  culca  soarele,  trebuia  să  se  culce
          care  mari  cu  cai.  Multă  vreme  nu  ne-am  mişcat,   şi  el.  Noi  ne  retrăgeam  în  bucătărie  să  nu-1
          dar  pe  urmă  ne-am  dus  să  vedem  şi  noi,  ce-i.   turburăm.
          Caii  erau  legaţi  la  trăsură  înainte,  iar  în  casă  s’a   Intr’o  seară,  numai  îl  vedenŢpe  tata  în  uşă,  aşa
          început  lucrul  cel  mare.  Oameni  străini  umblau   cum  s'a  ridicat  din  pat,  alb,  ca  moartea,  cu  barba
          cu sgomot mare şi răsturnau toate. Tata le arăta:  argintie.  Alergăm  să-i  venim  într’ajutor,  dar  el  stă
            —  Luaţi  asta,  apoi  duceţi  scrinul  cel  mare.  Per­  şi vorbeşte:
          delele trebue date jos.                            —  Uite,  îţi  aduc  hârtiile,  că  nu  ştie  omul  ziua
            —  Unde  le  duc?  —  întrebam  noi,  dar  ne-au   şi  ceasul.  Bine,  dacă-s  la  îndemână.  S’a  apropiat
          alungat.                                         cu greu de masă şi le-a desfăcut:
            —  Duceţi-vă  şi  vă  jucaţi!  Surioarei  îi  era  frică,   Asta-i  certificatul  de  funcţionare,  numirea,  de­
          mă  ţinea  de  mână  şi  cu  ochii  în  lacrimi  se  uita,   cizia.  Dacă  o  fi  să  închid  ochii,  înaintaţi-le  de  grabă
          cum  lua  un  lungan  de  om  oglinda  de  pe  perete...   pentru pensionare. Se uită apoi lung la mine.
          Nu  ne-am  mai  putut  juca,  părinte  duhovnic,  în   —  Ce înveţi ?
          ziua  aceea,  nici  la  vale  nu  ne-am  dus,  ca  altădată,   —  Latineşte. Mâine avem examen.
          să vedem peştii alergând în apă.                   —   Da?...  învaţă  bine!...  Fii  om  odată,  că...
            Seara  casa  era  goală.  Când  vorbeam  răsuna  de   şi  încordându-şi  paşii  se  întoarse  pe  uşă.  Aşezat
          ne  speriam.  Ne-am  aşezat  supăraţi  lângă  foc,  până   în pat, închise ochii şi se uită lung in viitor...
          ne-au  culcat.  încă  nu  era  bine  ziuă,  când  mama  cu   Slăbit  de  tortura  amintirii,  m'am  plecat  spre
          mâinile  reci  ne-a  luat,  ne-a  îmbrăcat  şi  ne-a  dus   reverenda  cu  miros  de  tutun  a  părintelui,  care  mă
          in curte. Pe căruţe ardeau felinare mari de drum.  încuraja:
            Ne-am  mutat  la  Odorheiu.  Rouă  nopţii  ne-a
          lovit obrazul, de ne era frig la năsuţ.
            Povesteam  cu  fruntea  înflăcărată,  asudat.  Pă­
          rintele  duhovnic  asculta  dus  pe  gânduri,  ca  şi  când
          n’aş fi fost acolo.
            Ne-au  dus  într’o  uliţă  lăturalnică,  între  nişte
          case  pe  jumătate  dărâmate,  care  erau  ca  oamenii
          loviţi  într’o  parte.  Tata  umbla  tot  cu  capul  plecat
          în  chiliile  scunde,  şi  aşa  s’a  obişnuit,  că  şi  pe  afară
          umbla  cu  capul  în  jos,  cel  puţin  aşa  ni  se  părea
          nouă, deşi cerul era departe, sus, şi nu s’ar fi lovit.
            Curând  după  aceea  am  aflat  că  cerul  nu  e  aşa
          de sus.
            In  vremea  aceea  înfloreau  viorele  în  grădina
          popii. De multe ori mergeam şi ne uitam de noi acolo.
          Când  ne-am  întors,  am  alergat  la  tata  cu  viorele,
          dar  ne-am  speriat.  Era  pe  pat  şi  un  domn  îi  pipăia
          picioarele. Soră-mea a îndrăsnit să meargă aproape.
            —  Uite, tată dragă, cât de grase ţi-s picioarele.
            —  Tata  se  ’ngraşe,  —  şi  cuprinzându-şi  copila
          cu tristeţe a atras-o la sine.
            —  Intr’adevăr, se îngraşe, — mă amestecai eu.
            Medicul — căci el era domnul — îşi isprăvise
          pipăitul.
            —  Mă  rog,  nimica  toată,  zise  el.  N'ai  pentru  ce
          să  fii  îngrijat.  După  ce  a  scris  o  reţetă,  a  spus,  cu
          mare încunjur: E hidropică. Vine dela inimă.
            Noi  fugirăm  afară,  cu  mare  bucurie,  să  spunem
          mamei.
            —  Măicuţă! măicuţă! Tata se ’ngraşe!
            A  trebuit  să  fac  o  pauză...  Mi-am  plecat  capul   Slăbit de tortura amintirii, m’am plecat spre reverenda cu
          şi m'am cufundat din nou în trecut.                           miros de tutun a părintelui...
            ...Tata  se  îngrăşa  înainte...  Când  înfloreau
          merii  în  grădina  popii  nici  nu  mai  putea  umbla.   —  Te uşurezi, fătul meu, dacă spui totul.
          II  puneau  afară  in  curte,  la  soare.  Soră-mea  învăţa   —  Tot  spun  —  fac  netezindu-mi  părul  de  pe
          cu glas înalt, ca fetele:                        frunte.
            «  Soliman,  împăratul  Turcilor,  se  apropia  cu  mare   ...  A  doua  zi  dimineaţa,  tata  mă  sărută  înde­
          oştire  de  Ungaria  ».  —  Auzind-o  s'a  înseninat  pu­  lungat,  ca  nici  când  altădată.  Era  om  aspru,  dis­
   14   15   16   17   18   19   20   21   22   23   24