Page 24 - 1933-09

560 B O A B E D E G R Â U

cel fără dinţi se osteneşte să ridice în figuri cântul aer, rânjeşte deşirat şi idiot, parcă s’ar juca cu
gregorian. Ceilalţi prelaţi cu feţele de pergament tovarăşul său, moartea.
par uscaţi în stranele lor, neatinşi de moarte... *
Acum izbucneşte din orgă cea mai îngrozitoare * *
prorocire din lume: Dies irae, care umple ca o Când ne am întors acasă, Adorjân era pe catafalc.
negură de criptă, ca o pulbere sumbră, adânca Câte patru privegheam in rugăciune lângă sicriu.
Părea că cerul a suflat peste obrazul lui înmăr­
murit, pe care făcliile îl luminau de sus. Noi în-
genuncheam pe podele în miros de mort şi rosteam
rugăciuni fierbinţi... In taină fiecare se gândea
la sine şi se bucura că nu-i el în locul lui Adorjân.
In adâncul sufletului fiecare se credea o mică
Romă şi era convins că dacă şi el ar ajunge la
atare soartă, lumea ar indura o pierdere neînlo­
cuită. Nevinovată şi plăcută simplitatea aceasta
de copil cu care noi discutam şi rezolvam probleme
mari şi în intimitate fiecare era aşa de mândru,
parcă ar fi adăpat în fiecare dimineaţă asinul, pe
care a intrat Mântuitorul în Ierusalim. Din înălţi­
mile acestor închipuiri ne-am trezit la realitate
numai când au venit la înmormântare părinţii
răposatului. Doi săcui simpli şi săraci. Am început
a plânge, aducându-ne aminte că şi pe noi ne-a
născut astfel de mamă şi că şi tata e un sărac lipit
pământului— Soarta vitregă a poporului şi-a
aruncat umbrele asupra noastră. Ne uitam pierduţi
unul la altul şi ca nişte copii ne ţineam de haina
ţesută in casă a bietei mame sfâşiată de durere,
care nici nu cuteza să plângă în faţa vlădicului şi
a atâtor înalţi preoţi. Se teme ca nu cumva să mur­
dărească cu lacrimile ei pietrele strălucitoare ale
capelei. Totuş dela o vreme i-au izbucnit suspinele
de jale; bătrânul soţ i-a zis întunecat:
— Nu-l plânge, Amalie, nu era fiul tău, ci al lui
Dumnezeu!...
Şi el era supărat puţin pe Domnul. La sfârşitul
slujbei făcu amărît din cap:
Nu-l plânge, Amalie, nu era fiul tâu, ci al lui Dumne^u !...
— De geaba am crescut viţelul menit pentru
liturghia ta cea dintâi!
nae a bisericii. Trăim cu toate simţirile măreţia Afară, în colţul seminarului, biata lui mamă a
aspră a cuvântului mâniei dumnezeeşti. Vedem căzut pe legătura de haine, ce i-au rămas, dar noi
cu ochii, cum se preface în cenuşă întreg universul. n’am mai văzut-o, pentrucă clopoţelul suna şi am
In fundul depărtării stă învăţătura păgână alături intrat în foişor, unde s’a dat ordin: Silentium!
de David, Sibila cea uscată, cu nasul ascuţit, în Se făcu linişte grea de mormânt. Toţi preoţii,
cămaşă însângerată... Ni se usucă gâtlejul, când duhurile şi umbrele au dispărut, fiecare la locul
strigăm cuvântul greu al mizeriei şi chinului lumii: său...
calamitatea. In ritmul cântării bate şi inima noastră *
plângătoare: * *
Episcopul a dispus să se facă trei zile exerciţii
Recordare Jesu Pic
Quod sum causa tuae viae. spirituale.
Ne me perdas illa die. — Cazul de moarte a muiat sufletul copiilor, ca
ceara — a zis către părintele Iezuit, care era la el.
(Pomeneşte-mă, Isuse Preadulce, Acum se poate întipări în suflete sfinţenia vieţii şi
Pentru mine mort pe cruce. chemarea preoţească.
In pierzare nu mă duce!) — Optime, Excellentissime, — confirmă şi bă­
trânul uscăţiv de al cărui renume auzisem cu fiori
Focul de veci al Gheenii îmi joacă cu reflex ro- de emoţie.
şietic pe frunte şi sunt cutremurat adânc. Iar în înalt, cu nasul ascuţit, discret şi palid, ambiţios
spatele orgei nebunul Fliki, umplând burduful cu modest favoritul acesta al episcopilor. Părintele