Page 25 - 1933-09
P. 25
IOSIF NYIRfi: IN JUGUL DOMNULUI 561
Felician era un călugăr învăţat. Format la univer în cămăruţa rece. Mă simţeam părăsit şi exilat,
sităţile germane, era un suflet arid, pasionat dog fără nimeni pe lume, şi fiecare clipă mă ducea mai
matic, tipic creştin, cum e scris la carte, care n'a aproape de disperare. îmi aminteam tot ce-mi
părăsit niciodată sferele ierarhiei spirituale şi că plăcuse în viaţă, dar n'a fost de niciun folos.
ruia i se potrivea de minune vorba gnosticilor: Am recurs la rugăciune, dar nu m’a alinat. Eram
« Cunoaşteţi pe toţi, dar nimeni să nu vă cunoască slăbit şi palid de atâta sbucium. Simţeam că am să
pe voi... * mă prăpădesc, dacă nu mă pot scutura de această
încă în seara acelei zile a ţinut conferinţa de deochiare... Era să sbier, ca un nebun, şi-mi cău
introducere. Era uşor să ne dea gata. Toţi erau tam buzunarele de chibnte, să dau foc seminarului,
aşa de obosiţi şi de umiliţi, că fiecare putea fi pus dar nu le găseam. Un singur cuvânt bun, mân-
pe perete, ca o icoană. Săteam sdrobiţi în bănci, gâetor, m’ar fi putut mântui, dar în jurul meu nu
dar duhovnicul, ca să întrebuinţeze fiecare clipă, erau oameni, ci numai umbre tăcute, iar eu bol
până să vie călugărul, îngenunche într'un ungher nav... la inimă. Atât de mult mă chinuiam, că
al capelei şi zise: mi s’a îngroşat fruntea, nu mă mai puteam gândi,
— Iubiţilor! Să ne cercetăm cugetele!... nu ştiam de mine...
Şi noi ne căutam păcatele, când intră Părintele — O secetă sufletească, — îmi ziceam deprimat,
Felician, şi se opri o clipă înaintea altarului. îmi veneau iarăş ameţeli, şi nu ştiu cum, dar fără
Prin colţurile capelei se simţea încă mirosul de să-mi dau seama, fără să vreau, m’am dus în sala
cadavru. Părintele Felician, urcat pe amvon, ne de muzică, am luat vioara şi într’o linişte de dincolo
privea rece, ca şi când acum s'ar fi scoborît, graţios, de morminte, am început să cânt.
pe ruinele lumii acesteia, între oamenii de rând.
Se părea că s’ar desfăta în pnvirea ascultătorilor
încremeniţi; dar deodată se întunecă la faţă, îşi
ridică sprâncenele şi arătă cu degetele spre par
doseală:
— Nici n'a dispărut încă umbra sicriului fratelui
vostru mort din acest loc şi el a şi fost judecat.
S’a cercetat dacă a fost Iuda sau învăţăcel credin
cios. ..
înlemniţi ne-am sgribulit laolaltă. Nici nu
puteam urmări cuvântarea neînduplecată; numai
sentinţele sublime îmi sbiciuiau conştiinţa. «Vrei
să fii preot ?... Este printre voi vr’un Iuda?...»—
exclama călugărul.
Fireşte, toţi ne simţim Iude.
«...Acum trebue să alegeţi între virtute şi
pungă • — tuna părintele şi îşi întindea gâtul roşu
din reverenda fără guler.
Făcea pauze lungi, pentru ca asprele cuvinte să
fie absorbite de sufletul nostru. Ne ridicam sdro
biţi după cuvântările lui. Nici nu cutezam să ne
uităm unul la altul. Trei zile de-a-rândul trebui
să o ducem aşa, cufundaţi în tăcere şi în noi înşine.
Unii plângeau în capelă... Alţii se plimbau încet
în curtea pătrată şi strâmtă a seminarului, Nu ne
desfătau nici serile frumoase, ramuri înflorite se
întindeau peste noi, greierii cântau pe întrecute,
iar deasupra capului nostru mulţime de stele cu
rate clipeau prieteneşte...
Părintele Felician se închidea în camera lui şi
aştepta să mergem la el după sfat spiritual. De Am luat vioara şi intr’o linişte de dincolo de morminte
multe ori m’am dus şi eu până la uşă, dar mă am început si cânt
înfioram şi mă bucuram, că intra altul. O singură
lumânare ardea pe genunchier şi alături şedea pă La primele acorduri, parcă mi s'ar fi rupt ceva
rintele cu patrafirul pus... Cu mâna lui albă arăta dinăuntru: mi-a căzut arcuşul din mână şi uşurat
clericului care intra, scaunul, apoi lua lumânarea, o am râs cu hohot. După aceea n'am mai văzut, n'am
îndrepta spre ochii lui şi-l cerceta îndelung, cu priviri mai auzit, ci numai am cântat. Inima îngheţată a
reci şi nemişcate... Ieşeau dela el ca osândiţi la început să cânte. Uşurat, mă topeam şi plângeam
moarte. Cine ştie ce tragedii intime se petreceau lacrimi fericite pe scândurica frumoasă a violinei...
