Page 26 - 1933-09

5*2 B O A B E D E G R Â U

Nu-mi mai pisa de viitor, nici de vlădici, nici de purta născându-mă ca pe un om nou, curat şi
amic, de inamic, de nimeni; simţeam numai că fericit ...
degetele mi se înfierbântă, ritmuri străine mă A doua zi m’am trezit cam obosit, dar liniştit.
scutură, şi parcă altcineva, o putere necunoscută, Doctorul mă lăuda:
cântă prin mine în sala întunecată. — Straşnic organism!
Nu mă trezii nici când colegii au aprins lumina Duhovnicul m’a dojenit: — Dă mulţămită lui
electrică, scandalizaţi, şi doctorul primar a strigat Dumnezeu pentru mântuirea minunată!
la mine: Episcopul m'a însemnat cu semnul crucii pe
— Reverende domnule! Ai înnebunit? Ce-i frunte, zicând că am avut parte de har deosebit...
asta? încetează! Colegii, cari aşteptau că voiu fi eliminat pentru
Numai ochii îmi sticleau la ei şi nu cutezau să scandal, acum mă învidiau, iar eu mă bucuram
se apropie. Eu însă cântam înainte. îmi îngropam că nimeni nu bănueşte prefacerea săvârşită în rea­
litate cu mine...
‘ *
* *
Din clipa aceea am început a crede în mine.
Mi se înseninase sufletul şi-mi alcătuiam o lume
deosebită a mea. Mă împărtăşeam de bucurii in­
time, de senzaţii cereşti. Mă schimbasem pe ne­
băgate de seamă. Mulţimea de frumuseţi, necon­
tenita contemplare, sublimul simbolism, care dă­
dea perspective nemărginite fiecărui gest, fiecărui
semn ori cuvânt, toate au lucrat încet înăuntrul
meu. Arta bisericii, curăţenia cuvintelor pătrunse,
lumea credinţei supranaturale, priceperea adân­
cului sistem religios, căile minunate ale desăvâr­
şirii spiritului şi vieţii, toate, toate mă fericeau.
Lucirea sfintelor taine lumina fruntea mea şi
gustarea sfintei cuminecături îmi parfuma zilnic
gura. Posedam ceea ce Aristotel bănuia a fi baza
fericirii, theosiates aletheias. Zidurile mi-au sub­
ţiat obrazul palid, trăsăturile mi se dădeau la
iveală, degetele mi se făcură lungi şi subţiri, ca şi
când le-aş fi împrumutat din mormânt, dar fru­
museţea tinereţei nu mi-au veştejit-o multele ca­
noane de pocăinţe, nici desele mătănii. Toate-mi
erau blânde şi bune, iar moartea mi se părea
milostivă şi zâmbitoare, pe urma sfinţilor mei
favoriţi... Aveam clipe când doream să mă sfârşesc,
ca ei. Mai ales seara îmi veneau atari dispoziţii, când
rămâneam în capelă, singur, şi-mi însemnam pe
hârtia furişată acolo, ideile ce-mi răsăreau ca nişte
S'a întâmplat că am adunat in plimbările ce făceam, inspiraţii, despre nemuritorii speciali ai martirolo-
flori, ierburi giuiui. Despre un martir, care dojenea cu blân­
deţe pe tiran, despre altul, care adormi lin lângă
în violină toată suferinţa, sărăcia, şi mizeria şi-mi Pont, care doarme într’un picior în miniatura codi-
cântam tinereţea, fericirea, visurile, florile mirosi­ celui, despre unul, care şi-a săpat groapa cu un
toare, o lume cu totul nouă... lup, despre unul, care odihneşte de veci pe un disc
Tot mai cântam, când colegii au chemat pe du­ de aur, despre unul, care a răposat, după ce a scris
hovnic, care mai întâiu m'a dojenit: «Ce-i asta, 41 de imnuri, şi şi-a pus mâna pe piept, ca un
Carissime! ? » — dar apoi m'a luat de mână şi m’a scut de ceară, despre unul, care şi-a privit cu ochiul
aşezat în pat. său viaţa la cer: Lux ecce surgit aurea — iată
In zadar mi-a luat duhovnicul violina din mână, răsare lumina aurie!...
că eu şi în somn cântam mai departe. Asudasem îmi plăcea flacăra de lumânare medievală.
pe tot trupul, dar ochii aprinşi — cum spun — Părea că-s un tânăr monah, scriitor de pergamente,
toată noaptea au fost deschişi, zâmbeam şi şezând căruia i-au legat de picior cartea cu lanţuri, sau
între perne, cântam cu braţele goale... Şi în acel artist, păgân la trup, care cu suflarea gurii
zadar doctorul chior mi-a luat pulsul; eu purtam sale muia ceara, ca să nimerească figura sfintei
nevăzutul arc spre noui cântece, iar arcuşul mă Clara, în celula umedă, ce înflorea flori de salitru.