Page 28 - 1933-09

C R O N I C A

Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii

LA MOARTEA UNUI EPISCOP. — Incr'o zi de vâri Am venit astăzi aici din toate părţile, in muntosul Caran­
ploioasă ne-a venit veste că episcopul dela Caransebeş, vechi u sebeş, închis de inălţimi şi de ape ca o cetate, ca să ne luăm
de ani şi de sfinţenie, a plecat dintre cei vii. El păstorea, pe cel din urmă rămas bun dela bunul Arhiereu, Preasfinţitul
lângă părţile de munte ale Banatului nostru, părţile locuite losif. Iatâ-1 pe cel care, intr'o viaţă de 75 de ani, mai mult
de Români din codrul si pusta Banatului iugoslav, dela Vârşcţ n'a cunoscut odihna, aşternut spre veşnică odihnă! Iatâ-I pe
până la Panciova. Dacă între noi numele de prinţ al bisericii, gospodarul ingrijat de talantul dat lui in seamă şi pe care l-a
dat unui vlădică, pare mai mult o vorbă de zile mari, l-am immulţit cât nu ne-am aşteptat şi numai Stăpânul care i l-a
văzut in schimb acolo in toată strălucirea lui. Românii aceştia, încredinţat ştiuse şi nu se miră! plecat pentru totdeauna din
înstrăinaţi atâtea secole sub Unguri, Turci şi Austriaci, cum mijlocul gospodăriei lui! Iată pe învăţător inchizându-şi de-
au rămas dela războiul întregirii înstrăinaţi sub Sârbi, n'au apururi cuvântul şi pornind intr'o lume de unde vine toată
cunoscut niciodată un domn al lor in afară de biserică. Pentru învăţătura!. Durerea noastră e mare, dar chiar din ea iese şi
ei mitra cu pietre scumpe era şi o coroană. Ca in teocraţule mângâierea, pentrucâ ochiul impânzit de lacrimi vede deo­
medievale, puterea eclesiasticâ era in ochii poporului tot una dată, in toată întinderea ei, o viaţă bine împlinită, închinată
cu puterea lumească. De aceea, până astăzi, biserica ardeleană intreagă bisericii şi neamului. Moartea pământească nu în­
se bucură de mai mare trecere decât biserica de dincoace de seamnă pentru ea decât o trecere in lauda şi preamărirea
munţi. E o moştenire şi un semn al vremii de robie, care se istoriei, aici jos, şi in binecuvântarea şi răsplătirea cea fără
pot preface, mânuite cu pricepere, intr’un mijloc de reînviere. sfârşit, acolo sus, unde veghează Păstorul a toată lumea.
Uneori parcă s’ar Încerca. Oameni cari l-au cunoscut mai dcaproape şi au lucrat cu
Am străbătut cu losif Bădescu aproape sat cu sat, întâm­ el mai îndelung ni-1 vor invia din aduceri aminte. Eu insumi
pinaţi Împărăteşte, tot pământul pe care il plângem, dintre nu îndrăznesc, deşi am avut norocul să-i stau mai mult timp
graniţa bănăţeană şi Tisa. Era in timpul unei vizitaţii canonice. alături şi să-i văd sfinţenia purtării, neînduplecarea judecăţii,
Cred că imbrâcasem rostul vremelnic, necunoscut in ierarhia sila de strălucirile pământului, dragostea de biserică şi de
administrativă episcopală, de director consistorial. Trebuia Bănăţenii lui, ori sub ce stăpânire s’ar fi găsit ei. Din rândc]
să am un titlu ca să pot bate acest drum. Bunu^ bătrân, care ierarhilor eroi, cari au apucat pe aceste plaiuri pe un Popzsu,
poate nu minţise niciodată, auzea pe însoţitorii lui infăţişân- au lucrat cu un Popea, au fast colaboratorii înaltului Patriarh
du-mâ cu orice prilej ca atare, dar zâmbea şi tăcea. Şi am Miron Cristca şi s'au războit pe ambele fronturi pe care a
ajuns aşa, după neuitate zile, până peste Timiş, la Ovcea, sângerat Banatul, pentru autonomia bisericească, faţă de
in văzul Belgradului. Astăzi toate acele zile, ca un cadru însorit Carlovăt. şi pentru autonomia naţională, faţă de Budapesta,
şi forfotitor pentru lumea alergată atunci de pretutindeni şi losif Traian Bădescu duce cu sine şi un fragment de istorie
pentru Episcopul mai înalt in mijlocul ei in odăjdii scânteie­ şi închide cu moartea lui. ca un capac de mormânt frumos
toare şi cu braţul ridicat a binecuvântare, se întorc la auzul cioplit, un întreg trecut, fără întoarcere, Piscup ortodox bănă­
clopotului in dungă, de departe. Mă duc să mă rog lângă ţean, grănicer al unei vechi eparhii de margine şi de luptă.
racla Iui călugărească şi să-mi aduc aminte, incă odată înainte Neştearsâ fie-i amintirea, viaţa pildă, scaunul inalt loc al
de despărţire. Stau intr’o strană şi, pe când preoţii il proho- celor mai vrednici!
dese, deapân in taină, ca nişte mătănii, câteva cuvinte de Cântările se urmează mai departe. După prohodul cu vicari
laudă. De pe peretele din faţă, Luca evanghelistul, cu o pânză vlădiceşti şi cu odăjdii de fir, pe care il cere rostul domnesc
a Maicii Domnalui alături, ca să-şi arate priceperea de zugrav, al celui dus, începe prohodul întunecat, cu un singur călugăr,
imi zâmbeşte şi mi îmbărbătează. Biserica tremură de pâl- aşa cum şi l-a dorit el cu limbă de moarte. Mitropolitul Ar­
păitul lumânărilor, ca de un alaiu de suflete. dealului e de faţă, dar el însuşi şi-a lepădat mantia căptuşită