Page 43 - 1933-10

IOSIF NYIR(5: IN JUGUL DOMNULUI 613

soarele, dar un locşor de odihnă pentru noi nu — Are gust, băiatul.
putem găsi? Grea măsură şi celibatul ăsta — zise binevoitor
— Ce vrei cu mine, Dumnezeule ? — întrebam învăţătorul.
ca un răsvrătit. Fă dreptate şi spune-mi de ce mă — Ce s’ar face gospodinele, dacă s’ar şterge ?
simt aşa de alungat, singuratec, ca şi când m’ar fi întrebă batjocoritor notarul.
renegat şi pământul de naştere ? Plânge pământul — Cu ele s'a isprăvit, amice, — răspunse can­
sub mine, plânge posomorit norul deasupra mea. torul, ca faţă bisericească ştiutoare. Sinodul a ho-
Ura şi iubirea, viaţa, bucuria şi durerea, toate sunt tărît că nu-i îngăduit să se primească femei sub
numai metafizică. Durează cât le rostesc. Mintea 40 de ani.
mea simţea că acest fel de judecată e greşit şi de — Ţine omul două de câte douăzeci — răspunse
rând, dar numai aşa îmi cădea bine. In zadar cu­ notarul.
noşteam atâtea şi atâtea sisteme filozofice şi teolo­
gice, niciunul nu-mi ajuta, toate erau străine de
mine.
Intr’o noapte mâhnirea mă cuprinse cu atâta
neînduplecare încât stăm cu braţele ridicate spre
sat şi mă gândeam la Eva, fetiţa întâilor mele
visuri de copil... Cât de bine ar fi acum, dacă
ea mi-ar netezi fruntea şi ar domoli-o! Mi-am
pierdut dreapta judecată şi după cel dintâi pas
către ea nu mă mai putui opri pe calea pieirii.
Ştiam că fac lucru oprit, dar nu mă mai puteam
stăpâni. Am alergat către casa lor. Mă atrăgea o
poftă nepotolită şi cu fiecare pas îmi pierdeam bunul
simţ. Jertfeam totul pentru o clipă.
— Piară lumea, cu tot ce-i în ea! — strigam în
mine şi, trecând dealungul satului, nu vedeam pe
nimeni şi nimic. Nu observam că oamenii se iau
după mine, că cei ce şedeau la poartă, se întrebau,
ce s’a întâmplat?.. Cu alergarea mea am stârnit
jumătate satul, dar nu-mi păsa, alergam şi cu mâna
înfierbântată le-am împins poarta...
— Eva!
Sgomotul făcu pe fată să iasă. Se opri speriată
în prag, în cercul luminii de lampă. Mă grăbii
spre ea, dar ea strigă cu glas înăbuşit:
— Ce vrei! Ai noştri nu sânt acasă. Pleacă
numaidecât! — tremura. — Eu sânt mireasă, Dum­
nezeule !...— dacă te-a văzut cineva?...
Mă înspăimântai, mă trezii, bolborosii ceva şi cu
obrazul opărit am fugit. Treziţi de ţipătul din Am suspinat din adine şi casele albe din sat se clitinau
noapte, vecini nevăzuţi se mişcau, priveau în urma înaintea privirii mele ameţite
mea, se retrăgeau clătinând din cap şi au luat cu ei
cinstea mea ucisă. Luna sta să cadă pe capul meu. Doamnele înviorate de ivirea scandalului, apărau
Am suspinat din adânc şi casele albe din sat se fata.
clătinau înaintea privirii mele ameţite. — Foarte cuminte s'a purtat Eva.
— Numai de n'ar auzi a mea, — zise o cocoană
*
sfrijită de dulci amintiri.
Ştiam ce are să urmeze. Pândeam totul îngrijat — Ce va fi acum cu căsătoria ?
şi duşmănos. Din pază, mi-am sporit râvna şi — Chiar acum scriu episcopului — anunţă pre­
disciplina clericală. Pe faţă nimeni nu cuteza să şedinta reuniunii femeilor. — Cine ar fi putut
vorbească, dar judecata se vedea pe obrazul tuturor. crede aşa ceva despre o fată crescută la călugăriţe ?...
Mai întâiu a vorbit la popice notarul, care îşi Numai sătenii, copiii şi fiicele negricioase ale
bătea regulat soţia. gliei nu ziceau nimic. Continuau să mă iubească
— Ar trebui să se îngădue căsătoria tinerilor şi să mă mângâie cu privirile lor prieteneşti.
acestora sdraveni şi cu sânge iute. O domnişoară pizmaşă mi-a scris o anonimă.
Domnul proprietar, al cărui tată înşelase cu — Să-ţi fie ruşine!
rachiu dela săracii satului drepturile la pădure, Zâmbii în silă, mi se făcu greaţă. Asta e lumea?
răspândea in jur voie bună şi miros de grajd. Şi mă doream înapoi în linişte, in singurătate.