Page 50 - 1933-10

630 B O A B E D E G R Â U

A rugat pe canonicul favorit al vlădicului să-l râdă, şi noi, smeriţi, îl secondam, dar fiecare era
asiste. Acesta va avea apoi grije, — daci i de bucuros că s’a sfârşit masa.
omenie, — când se fac numirile să nu-1 trimită In salonul de fumat ni s’au oferit ţigarete şi
undeva, unde ar fi nevoit să mâne dimineaţa ţigări scumpe, ceea ce ne fusese oprit patru ani.
purceii parohului în turmă. — De acum puteţi fuma, — ne îmbia episcopul,
— Dar tu, Iosif Marghita? — Mi se adresă — dar nu vă obişnuiţi, că strică sănătăţii şi nici
episcopul. nu-i stă bine preotului, mai ales pe stradă. Vedeţi,
— In sătuţul mamei mele voiu liturghisi întâia nici eu nu fumez.
dată, în linişte deplină, ca săracii, dar cred cu Stăm cam înţepaţi, pe scaunele antice, aşteptând
evlavie! surpriza, numirile. Dar nu se făcură. Nu ni s’a
Trebuia să nu mai colorez, mă şi sfiam, dar dat decât îndemnul părintesc să lucrăm în «via
mă impresionase scrisoarea mamei, care îmi vestia Domnului », spre binele bisericii şi spre mântuirea
că a şi împrumutat din bancă câţiva fiorini pentru sufletelor.
cheltuieli. Dar să n'am nicio grije, că-i va rândui Cu obrazul îmbujorat de vin şi mândri de închi­
Dumnezeu, că doar pentru scopurile sfinte a făcut puirile noastre am plecat dela reşedinţă, dispreţuind,
datoria. Nici nu mă lăsa să plătesc eu, orice si­ în taină, pe toţi preoţii de mai înainte.
tuaţie bănească aş fi avut, pentru că asta-i zestrea — « N’are dreptate prepositul *, critică unul.
mea dela mama, iar primiţia este nunta mea şi — Nu vom fi noi preoţi de aceia ţărănoşi dela
dacă ar lucra până să i se tocească mâinile, şi sate.
trebuia să câştige cheltuielile... Câteva clipe mă — Veţi vedea voi, zise umoristul clasei, că vlădica
gândii la măicuţa, care, în fericirea ei, se va uita ne înşeală la numiri. îşi bate joc de noi şi ne
de azi înainte la Maica Domnului, ca la o mamă trânteşte undeva, cum trânteşte vântul uşa bisericii.
tovarăşe cu ea. Ca şi cum ar fi înţeles ceva din Cei ce nu vorbeau, se gândeau, să nu dea de
sbuciumul meu, episcopul s’a cufundat o clipă gol oare, în taină, episcopului, cu ce sentimente
în gânduri, şi tovarăşii se uitau la mine cu pismă, ne luam rămas bun dela seminar?
gândindu-se, cât de bine mi-am asigurat viitorul,
prin cuvintele mele onctuoase. Observai îndată că *
abia s’a uscat sfânta chrismă de pe mâinile noastre, In sfârşit, iată-mă sosit.
şi le şi întindem după osul de ros, luptându-ne Parohul trimise trăsura înaintea mea la gară,
pentru situaţii, recunoştinţe şi distincţii. Şi sărim cu cei doi cai frumoşi ai lui. Vizitiul, un săcuiu
unul asupra altuia. Se repeta vorba veche po­ cunoscut, mă salută cu confidenţe:
pească: — «Sufletul, sufletul, dar cu ce-mi ţin su­
fletul în mine.. ?» Fiecare se silia să atragă atenţia — Uite-mă!... Ceara lui!... Ce-mi văd ochii!
episcopului asupra sa. Prepositul, cu bunul său Doamne! Popa ăl mic al nost... Dar te-a subţiat
humor, făcea câte o observaţie usturătoare fiecă­ o ţâră uleiul de post... Mult mai postirăţi la
ruia, iar la urmă zise vlădicului: Bălgrad... Acum bine c’ai venit, că te-om îndrepta
— Vreo două luni Dumineca va fi atâta fum de noi. Da zău.
tămâie în biserici, că nu vor mai putea sfinţii de De bucurie, nici nu mă lăsă să ajung la cuvânt
strănutat. şi mă puse ca pe-un copil în trăsură.
Cei mai zeloşi se prefăceau scandalizaţi la po­ — Ţine cerga asta şi înveleşte-te bine!...
menirea cam ireverenţioasă a sfinţilor, dar pre­ — Doar e vară, ortace!
positul le-a şi răspuns: — Dar oricum, e răcoros aerul în Ciucul ăsta...
— Nu mergeţi acasă, dragii mei, cu înfăţişare Haide! puturoşilor! — îşi îndeamnă caii cu biciul.
atât de perfectă, că bietul tatăl vostru nici nu va — Aşteptatu-m’aţi mult, Alozi ?— întreb, ca să-i
îndrăsni să se mai încalţe cu opincile, când va atrag atenţia dela cai. Mi-ar fi plăcut să aflu că
vedea că are fiu preot, care in fiecare dimineaţă sătenii ţin la mine.
se urcă în nori, să-şi cetească ceaslovul. — Am avut vreme destulă! — zise desamăgin-
îmi făcu plăcere că le-a spus-o. Spunea adevărul du-mă. Nu trebue să mai mergem la munte după
curat. Episcopul se trudea să abată vorba dela o fân, ni l-a adus apa tot în sat. Ce a mai fost pe
temă nepotrivită ca asta, dar bătrânul încăpăţânat luncă l-a noroit valea, când s’a revărsat.
nu se lăsa. — Ce noutăţi în sat ?
— Aşa e, înalt Prea sfinţite, şi pe vremea mea — Dar asta nu ţi-e destulă noutate?... Altfel,
era aşa. Când stăm la hirotonirea mea, întinşi pe noutatea satului că ai venit acasă, mie nu mi-e,
pământ înaintea vlădicului şi au răsunat cuvintele căci te-am văzut... Au pus frunză verde în cinstea
sacramentale, fericitul în Domnul popa Vamava, dumitale. Am şi zis cătră boreasă: Poate mânca
zise şoptind, celui de lângă el: « Habemus panem » popa ăl mic frunză verde, că pânea şi aşa e puţină...
(Avem pâine deacum). El, cel puţin, era sincer. — Nu voiu mânca eu pânea D-voastră multă
Acum s’a mai schimbat forma educaţiei clerului, vreme, — făcui jicnit. In câteva luni episcopul
dar fondul e acelaş... Episcopul află cu cale să mă va trimite într’un loc mai bun.