Page 52 - 1933-10

6 22 B O A B E D E G R Â U

frumoase, ce mi l-au atârnat de ornatul bogat care cât a costat cheltuiala de învăţătură. La predică
mă îmbrăca. Nu mă puteam gândi, ochii mi s’au ziceau: Cât de adevărat o spune...—si cântau
cufundat în ceaţă şi nu ştiu cum am ajuns la altar. cu atâta putere, că mai nu m'au suflat dela altar,
Bătrânul protopop sbârcit mă asistă, ceilalţi preoţi cu glasul lor. Eram ca sub presiune şi atât de lung
toţi erau zoriţi în jurul meu, şi când mă întorsei la a ţinut liturghia, că mi s'a veştejit buchetul pe
întâia: « Pace tuturor! * văzui numai că patru copii piept. In sfârşit, am ajuns la binecuvântarea de
stau în genunchi în haine roşii de ministranţi, încheiere. Am spus, cum am putut rugăciunea şi
parc'ar fi răsărit patru fragi coapte pe treptele poporul îmi săruta mâinile sfinţite de nu se mai
altarului. isprăvea. Doi preoţi împărţeau iconiţe ieftine aduse
dela Viena, în amintirea zilei.
— Ce idolaşi drăguţi! — se minunau. Iar de pe
dosul chipurilor ceteau tare, silabisind:
« Amintire dela întâia liturghie *
Iosif Marghita
Cât suflet, câtă bunătate se revărsa din inima
lor curată asupra capului nevrednicului de mine.
îmi venea să mă cufund sub pământ. Nu simţeam
avântul înălţării, braţele îmi erau obosite, trupul
ca de plumb, creerul ameţit, şi mă bucuram că
în sfârşit s'a isprăvit ceremonia.
— Asta e totul ? — îmi pusei întrebarea când
am rămas o clipă singur.
Poporul s'a împrăştiat, ducându-se fiecare la ale
sale. Oaspeţii se grăbeau la şcoală, unde era întinsă
masa cealaltă. Sunau farfuriile, curgea vinul, luceau
brânele preoţeşti, s’a cetit scrisoarea onctuoasă a
vlădicului şi telegramele de felicitare. După aceea
ceasuri de-a-rândul: toasturi, glume, domnii pe­
treceau, femeile îşi recâştigară flacăra ochilor, cari
mai înainte plânseseră, domnişoarele mă priveau
cochete şi-mi vorbeau încrezătoare: Sivule! Orele
treceau. După amiazi un capelan subţirel făcu o
scurtă vecernie pentru trei-patru femei bătrâne.
Ceilalţi nu se mişcară dela masă până nu mâncarăm
şi băurăm deplin cei douăzeci de fiorini, luaţi
împrumut ai măicuţii.
•— Bine răspunde — ziceau mulţămiţi... Era întunerec, când oaspeţii porniră cu căruţele,
ce se clătinau.
Recitam cuvintele liturgice potolit şi în taină mă Am fugit în fundul grădinii, ca să mă odihnesc.
întrebam, oare mai stau la locul lor cei patru copii Era seară. Casele parcă aiurau cu capul ameţit.
de fragi sau au alergat la joc. In întâia bancă biata Oamenii crestară şi această zi frumoasă lângă ce­
mama mea plângea şi bunele cumetre din sat o lelalte triste. Nemuritoarea mizerie cerea o nouă
fericeau destul de tare: zi ca s’o mănânce. Arborii se uitau înfioraţi la
— O! da fericită e mama lui!... mine. Stăteam şi aiuram sub scutul lor, până s'a
Cantorul oaspe s'a întrecut pe sine. Bătrânii întunecat de tot, şi sus, şi jos, şi în mine...
surzi sau grei de-o ureche, îşi puneau mâna scut
la ureche, ca să mă audă, cum cânt eu. (urmează) IOSIF NYIRO
— Bine răspunde — ziceau mulţămiţi, lăsându-se din ungureşte de Ehe Dăianu
în bancă, parc'ar zice: face preţul celor opt boi, cu desene de B. Szabd