Page 34 - 1933-11

6?6 B O A B E D E G R Â U

— Să începem îndată cu Botar, fătul meu. Acum — Rămâi numai aici, că şi pe tine te priveşte, —
e acasă. Hai să mergem la el! Sunt curios şi eu, ce-o zise bătrânul preot.
să isprăveşti cu el? Cu toţii se uitau încordaţi la mine.
— Să mergem, — zisei hotărit, — deşi atari ca­ — Apoi, da, ar trebui să-ţi fie ruşine, om cu
zuri se rezolvau în scaunul de judecată al spove­ femeie şi patru copii nevinovaţi, să silueşti muieri
daniei. străine pe la munte!
— Botar nu obişnueşte să se mărturisească decât Puţin surprins, râde îndată aşa de dulce că
colo cătră Paşti, iar până atunci va uita cu totul. i se văd toţi dinţii frumoşi, albi, şi-i luceşte şi
— Frumoase stări, — cugetai în mine. mustaţa.
— Da'... ai scăpat, Ioane? — întrebă bătrânul — Da' că asta nu-i aşa, sufletul meu, popă mic!
pe un flăcău care se grăbea la câmp, cu furci şi Aşteptam curioşi să vedem, cum va scoate-o
greble pe umăr. la capăt. Se fereşte, clatină din cap şi deodată îi
— Mă sloboziră, — făcu flăcăul. strălucesc ochii. A găsit o idee:
— Da' drăguţă ai ? — Cum s'o şi spui..., zise şovăind. Nu era ca
— Anuţa, zău, aia m'a cam părăsit, că s’o mă­ la două şi un sfert, când nevasta mă îmboldeşte,
ritat cât am stat acolo, da’ mi-am pus ochii pe cică să mă scol, să mă duc să ar pămânciorul de
Agneta Bucur. sub plaiu, că altfel n'om avea nimic în el. .. .Bine,
— Dăi zor, fătul meu. zic, da' vezi şi tu să-mi pui ceva în traistă, că nu
îmi fulgerau ochii de mânie. mă duc după casă... Boreasa pune slănină, pâine,
— Cum se poate, rogu-te, să vorbeşti aşa cu un ce se întâmplă la casa omului sărac, şi mai îndeasă
flăcău venit acum din temniţă? şi un pic de brânză într’o ulcică.
— E un băiat bun nevinovat, — mă mângâia cu Eu strig afară la slugă: t Ioane, prinde la plug,
viclenie popa cel bătrân. şi găteşte-te, că plecăm la arat».
— Dar temniţa?!... — Bine, bine!
— Se poate întâmpla şi asta, din nenorocire, dar Da* eu sunt vânător. Mă dusei deci in casa
el a venit dela armată, nu din temniţă. dinainte, şi mă uit la puşcă: — Să te iau, să nu te
Am înghiţit-o şi merserăm mai departe. Bătrânul iau! Ei, nu te iau, că de vii şi tu, azi nu facem
avea câte o vorbă bună către toată lumea. arătură, d 'nvânătură. Zău aşa!
— Am şi sosit! — Dădu în lături o poartă cu Abia se zărea de ziuă când eram afară. Avem
retez de lemn. Unde eşti, Dionisie? acolo sub munte o fâşie de pământ de vr'o ferdelă
Botar sări din podul poeţii, unde descărca fân. şi jumătate. Bun de cânepă ori de cartofi, altceva
Scutură florile de fân de pe cămaşe, de pe cap, nu se poate pune. Grâul îl bat pasările, ovăzul îl
şi era parfumat de atâta floare. suge ursul...
— Haida, hai! — că părintele capelan are plân- Preotul şi nevasta îl ascultau cu drag; eu singur
soare împotriva ta. bănuesc că vrea să mă îmbete cu apă rece, bleste­
Era un bărbat frumos, ca de 40 de ani. Obrazul matul de Săcuiu, care tot trage cu ochiul la tovarăşii
rumen de lucru, musculatura dela braţe încă nu se lui, cari şi ei îl încurajează prin semne să nu se lase.
domolise de încordare. Mânuţele mele sfinţite s’au Cu glas numai atâta zice popa:
pierdut în palma lui mare şi caldă. Sub cămaşa — Apoi, ce-a mai fost?...
scurtă, ieşită de sub curea, se vedea trupul zdravăn — Am arat până la ameazi — îşi ridică capul
şi sănătos. spânzurătoarea de Săcuiu. Era de bună seamă la
— Unde eşti, Rozalie? a strigat la nevastă, care ameazi, că şi soarele era tare sus, dar, — să fie cu
plivia în grădină. Sânt aici « domnii părinţi». Cel iertare, — şi în mine trăgea clopotul foamei...
mare şi cel mic... Râdeau cu plăcere.
— Du-i în casa dinainte, — răspunse dintre ... Dau drumul cailor, să îmbuce ceva, şi mă
straturi frumoasa nevastă, care nu ştia ce să facă uit şi eu la traistă. După ce îmbuc de două, trei
de cinstea cea mare. ori, adun în traistă merindea şi o agăţ de coar­
— Fânu’ din luncă, zău, s’a dus cu plutele, nele plugului. Cu capul meu prost, mă gândesc
dar cel din crâng e aşa de frumos, că şi omul l-ar că, ce mai este, isprăvesc într’un sfert de ceas. Azi
putea mânca! — zicea către bătrân; pe mine nici şi aşa nu mă mai pot duce nicăirea, iar caii sânt
în seamă nu mă lua. Mă socotea, se vede, un copil, rupţi de foame. Zău, m'oiu uita o leacă în jur,
bun doar să buchisească octoihul. nu-i oare vr’o urmă, ca Dumineca, în loc de bi­
Numai după ce îşi isprăviră lucrurile serioase, serică, să viu la vânat..
se întoarse şi către mine. — Noa, noa! — îl ameninţă popa cu adevărată
— Păi, ce ţi-am greşit eu oare ? — întrebă zâm­ desfătare..., dar pe Botar asta îl înfierbântă şi mai
bind. tare.
— Asta nu ţi-o pot spune de faţă cu soţia, — ... Cum merg aşa pe potecă, văd deodată că se
încerc eu să ocolesc răspunsul. mişcă ceva. Mă opresc. Se opreşte şi mişcarea.
— Ieşi o leacă afară, Roza... Pornesc iară, se mişcă din nou. Doamne, ce-o fi