Page 37 - 1933-11

IOSIF NYIR<5: IN JUGUL DOMNULUI 679

taină, când puternicul bărbat se umileşte şi se — Paguba trebue îndreptată şi, dacă nu poţi,
porneşte înătnişit spre mărturisirea păcatelor. te ajut eu, ca să nu te depărtezi dela acest loc
— Am furat... sfânt fără mângâiere.
Se reculege puţin şi înghite în sec, cu amar. E Omul aşteaptă încordat. Eu zâmbind îmi caut
binevenit pnlejul să isbesc în păcat: i scot mai tot ce am: o hârtie de cinci fiorini,
— Ce ai furat?... -o dau.
— Bani. — Iată aci cinci fiorini, dă-i păgubaşului...
— Dela sărac sau dela bogat?.. Cu mare bucurie o primeşte, o netezeşte, o
— Dela unul destul de sărac. priveşte, ochii i se luminează în întunerec. Ve­
— Mult... ai furat? derea banului îl turbură, nici nu poate grăi. II
— Cinci fiorini. observ în taină şi sunt mândru în sufletul meu.
Răspunde tremurat, obrazul mi-e aproape, simt — Spune-ţi mai departe păcatele.
că la fiecare întrebare se înfierbântă, aproape mă
atinge prin grilajul de lemn care ne desparte.
— Pentru ce ai furat? Nu te-ai temut de
Dumnezeu ?
întrebarea din urmă n’a fost potrivită. Omul
tace, se închide. Când a furat, nu şi-a adus
aminte, dar acum se teme de Dumnezeu. El nu
vede pe Dumnezeul cel bun şi binevoitor, d pe
cel pedepsitor.
— Trebue să-ţi deschizi de tot inima, căd El
le ştie toate.
Pornirea dela sine a mărturisirii să spună totul
s'a oprit. Se împiedecă şi cere iertare. Cuvintele
sunt mai red şi, până la urmă, sau se strică în­
clinarea adâncă şi liniştitoare a pocăinţei, puterea
de reînoire şi întăritoarea împăcare, sau va minţi.
Mă cutremur că cel dintâi suflet, care s'a adresat
mie, mă desamăgea. Cu glas cald de compătimire,
îi arunc dea o cursă mică sufletească, pe care,
ca ţăran simplu, nici nu va băga-o de seamă:
— ...Dar, aşa-i, că aveai de gând să îndrepţi
paguba şi să dai înapoi banii, căci bunul Dumnezeu
numai aşa iţi iartă păcatul?
Fruntea omului se loveşte de scaun în semn
de renunţare:
— Nu-i pot da îndărăt.
Cu greu găseşte cuvinte.
— Aş vrea, dar nu pot. Sânt om scăpătat,
părinte duhovnic. Eu păzesc vitele unui domn la
munte. Săptămâna trecutâ nişte oameni, cari au — Am furat...
venit la pădure, mi-au strigat: Hei, du-te acasă,
că ţi-a murit soţia. Mă grăbesc acasă şi văd că Se scutură milităreşte, ca trezit din somn, şi-şi
au spus drept. Mi-au rămas doi copii orfani, adună gândurile.
amândoi micuţi. Nicio bucată de pâne la casă... Acum abia se preface că se spovedeşte, dar e
Două zile m’am uitat cum flămânzesc nevinovaţii distras şi mintea îi umblă într’altă parte. Efectul
şi atunci, noaptea, m’am dus de acasă... Am furat, banului. Ii va trece, — gândesc, — şi mă aplec
pentrucă ceream în zadar, nu-mi dădeau... atent pe gardina scaunului.
Nu mi-a dat nime... Şi dacă nu mă deslegi, eu — Am suduit, — murmură omul.
mă şi duc, părinte, pentrucă eu câtu-s pe lume — De câte ori?
nu pot da înapoi banii aceia. Nu-i pot... — Nici nu ştiu.
S'a şi sculat, supărat, să se ducă. Speriat i-am zis: — De multe ori?
— Stai numai... — Da zău, de multe ori...
Se lăsă iar în genunchi şi aşteptă. In faţa rea­ Oftând din nou arată pocăinţă, apoi spune
lităţii ştiinţa m'a lăsat baltă. îmi băteam capul înainte:
să aflu o deslegare. E simplu, — zisei vesel, — şi — Am păcătuit şi împotriva poruncii a şasea...
mă întorsei către bietul om necăjit. — Cu gândul?