Page 39 - 1933-11
P. 39
IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI 681
— Doar numai El mâ ţine în viaţă... zice Nu, mă rog...
şoptind. — Atunci de ce ai venit?..
Sfânt e el, sfântul sărăciei, pe care nici când Omul îşi plecă şi mai mult ochii.
nu-1 vor canoniza, dar e de pe acum canonit. Dar Am adus banii înapoi!
floarea ce va răsări din ţărâna lui va fi mai fru — Ce bani?
moasă decât celelalte. Zău, mi se pare că l-a — Cei cinci fiorini, ce mi-a dat părintele, ca
părăsit Dumnezeu şi mă îngălbenesc la gândul să dreg paguba cu furtul. Poftim! — şi ii vâri
că, iertând altora păcate, păcătuiesc eu. prin grilaj.
Fiecare suflet, care se spovedeşte, e o nouă — Dar de ce i-ai adus?
bătaie pentru mine. Simt că nu mă pot încopcia — Numai pentrucă făcându-mi canonul mi-am
in viaţa lor ascunsă. La fiecare oftat al lor, ar adus aminte, că băiatului i s’au rupt opincuţele,
trebui să oftez şi eu. Ar trebui să-i ridic în bra că Măriuţei i-ar trebui o hăinuţă şi îndată am
ţele mele, să le port povara inimii, să le sprijin ştiut că nu voiu putea îndrepta paguba. Poftim
credinţa cu credinţă, chinul cu chin, trupul cu banii, cinstite părinte, că nu vreau să mai pă
trup, sufletul cu suflet, soarta cu soartă. Ar cătuiesc odată şi dacă e aşa, ia înapoi şi desle-
trebui să mă revărs în fiecare dintre ei şi să-i garea şi Dumnezeu să te călăuzească, să înaintezi
atrag în cercul vrăjit al meu. Doar şi mortul pe cărarea dumitale şi să-ţi răsplătească bunătatea
numai aşa s’ar putea odihni, dacă m’aş aşeza lângă ce-ai făcut cu mine, că eu mă duc la munte şi
el... Nu mai trăiesc eu, ci ei trăiesc întru mine noi nu ne mai întâlnim în viaţă. Iartă şi dumneata...
şi eu întru ei... Dar ce sunt eu? Un copil ca o Şi s'a pornit cu paşi mari şi grei.
trestie, care neputincios casc gura în faţa turmu- Stătui ca trăsnit. In bătrâna biserică nu mai
liţei, ce mi s'a încredinţat. era nimeni. Ruşinat scosei patrafirul violet şi
Ce noroc, că nu eu, ci Dumnezeu e, care spo rămăsei singur, părăsit.
vedeşte! In candelabru mai licărea capătul lumânării,
Mă simt obosit. Mă frământa odată curiozitatea, apoi se stinse. Căzui în genunchi pe o bancă şi
oare ce mărturisesc oamenii în spovedanie ? Doriam începui cântarea vecerniei:
să privesc în tainele ascunse, în omul desbrăcat, Expelle noctem cordium. — Alungă întunecimea
— bărbat ori femeie, — mai ales femeie, — când îşi din inimi.
scoate masca şi să ajung deasupra unicului te- Absterge sordes mentium. — Şi curăţă a min
meiu: vă cunosc. înaintea mea nu te mai poţi ţilor necurăţenii.
arăta mai ales şi mai mult de cât eşti, pentrucă Peste biserică se lasă liniştea, doar clopotul
te văd dincolo de farmecul de pe dinafară, dincolo cel mare suspina în vis...
de cultura, ştiinţa, arta şi purtarea înşelătoare. M'am dus acasă nevăzut de nimeni.
Se va ţese între noi o legătură, ce nu se va Cerul era deasupra înflorit de stele, pe când
putea rupe şi vei simţi atârnarea sufletească... jos dormeau casele albe. De către munţi se aude
Acum văd că fiecare păcat mărturisit e păcat un tunet depărtat, poporul obosit de muncă se
mort, că îndată ce-i spus, îl uit, şi abia aştept odihneşte, deasupra lui trec în sus fantasme întu
să se sfârşească tortura. Măcar de n’ar trebui să necate.
mai ascult spovedanii! Nu simt decât neputinţa Multă vreme ascult in cămăruţa mea cum cântă
mea proprie şi nu mă dor decât ponoasele, pă sticla dela lampă şi pe nesimţite mă liniştesc şi
catele, chinurile şi luptele înscrise în lăuntrul mă culc. Din pat ascult câinele adormit în pragul
meu. M’am desamăgit de om şi, de-aş putea vorbi uşei şi hârâind, parc’ar fi un bătrân, care citeşte.
dela faţă la faţă cu Creatorul, i-aş spune că nu După miezul nopţii îmi bate cineva la fereastră
mare cinste îi face, că l-a creat... Mă trezesc.
In cele din urmă tot sunt mulţumit. Sunt con — Cine-i?
vins că mult bine am făcut, că am mângâiat şi — Fătul bisericii. Vă rog să vă sculaţi că
împăcat oameni, că am sprijinit şi am îndreptat trebuie să mergem la un bolnav, care anume pe
pe cale nouă suflete înzestrate cu puteri noui. dumneavoastră vă doreşte.
Puţini preoţi ar mai putea face aceasta aşa de — Du-te înainte la biserică, baciule Mihai, şi
bine ca mine. Parcă-mi pare rău că vine cel din pregăteşte tot ce trebuie.
urmă. Dar să vină! Iute îi scutur micii pureci Mă îmbrac repede. E primejdie de moarte,
ai păcatelor, cari au sărit pe sufletul lui din blana dacă mă chiamă aşa de târziu, poate câteva clipe
diavolului. Rostesc formula binecuvântării pre despart un suflet de iad sau de raiu... Alerg
mergătoare, dar omul tace, nu se grăbeşte să spuie la biserică. In altar ard două luminiţe.. Grăbit
introducerea: Mărturisesc... Aşteaptă, se frământă, îmbrac sfintele odăjdii, atârn de gât săculeţul de
îi vin în ajutor, cu prietenie: mătase şi aşez sfânta cuminecătură în pixida de
— Când te-ai spovedit data din urmă? argint. Fătul ţine sfintele uleiuri şi duce felinarul.
— Mai înainte... Cu capetele descoperite înaintăm pe uliţa pustie,
— Şi ai uitat să spui ceva? numai clopoţelul de argint sună subţire vestind
