Page 39 - 1933-11
P. 39

IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI                                681


             —   Doar  numai  El  mâ  ţine  în  viaţă...  zice   Nu, mă rog...
           şoptind.                                           —  Atunci de ce ai venit?..
             Sfânt  e  el,  sfântul  sărăciei,  pe  care  nici  când   Omul îşi plecă şi mai mult ochii.
           nu-1  vor  canoniza,  dar  e  de  pe  acum  canonit.  Dar   Am adus banii înapoi!
           floarea  ce  va  răsări  din  ţărâna  lui  va  fi  mai  fru­  —  Ce bani?
           moasă  decât  celelalte.  Zău,  mi  se  pare  că  l-a   —   Cei  cinci  fiorini,  ce  mi-a  dat  părintele,  ca
           părăsit  Dumnezeu  şi  mă  îngălbenesc  la  gândul   să  dreg  paguba  cu  furtul.  Poftim!  —  şi  ii  vâri
           că, iertând altora păcate, păcătuiesc eu.       prin grilaj.
             Fiecare  suflet,  care  se  spovedeşte,  e  o  nouă   —  Dar de ce i-ai adus?
           bătaie  pentru  mine.  Simt  că  nu  mă  pot  încopcia   —   Numai  pentrucă  făcându-mi  canonul  mi-am
           in  viaţa  lor  ascunsă.  La  fiecare  oftat  al  lor,  ar   adus  aminte,  că  băiatului  i  s’au  rupt  opincuţele,
           trebui  să  oftez  şi  eu.  Ar  trebui  să-i  ridic  în  bra­  că  Măriuţei  i-ar  trebui  o  hăinuţă  şi  îndată  am
           ţele  mele,  să  le  port  povara  inimii,  să  le  sprijin   ştiut  că  nu  voiu  putea  îndrepta  paguba.  Poftim
           credinţa  cu  credinţă,  chinul  cu  chin,  trupul  cu   banii,  cinstite  părinte,  că  nu  vreau  să  mai  pă­
           trup,  sufletul  cu  suflet,  soarta  cu  soartă.  Ar   cătuiesc  odată  şi  dacă  e  aşa,  ia  înapoi  şi  desle-
           trebui  să  mă  revărs  în  fiecare  dintre  ei  şi  să-i   garea  şi  Dumnezeu  să  te  călăuzească,  să  înaintezi
           atrag  în  cercul  vrăjit  al  meu.  Doar  şi  mortul   pe  cărarea  dumitale  şi  să-ţi  răsplătească  bunătatea
           numai  aşa  s’ar  putea  odihni,  dacă  m’aş  aşeza  lângă   ce-ai  făcut  cu  mine,  că  eu  mă  duc  la  munte  şi
           el...  Nu  mai  trăiesc  eu,  ci  ei  trăiesc  întru  mine   noi nu ne mai întâlnim în viaţă. Iartă şi dumneata...
           şi  eu  întru  ei...  Dar  ce  sunt  eu?  Un  copil  ca  o   Şi s'a pornit cu paşi mari şi grei.
           trestie,  care  neputincios  casc  gura  în  faţa  turmu-   Stătui  ca  trăsnit.  In  bătrâna  biserică  nu  mai
           liţei, ce mi s'a încredinţat.                   era  nimeni.  Ruşinat  scosei  patrafirul  violet  şi
             Ce  noroc,  că  nu  eu,  ci  Dumnezeu  e,  care  spo­  rămăsei singur, părăsit.
           vedeşte!                                           In  candelabru  mai  licărea  capătul  lumânării,
             Mă  simt  obosit.  Mă  frământa  odată  curiozitatea,   apoi  se  stinse.  Căzui  în  genunchi  pe  o  bancă  şi
           oare  ce  mărturisesc  oamenii  în  spovedanie  ?  Doriam   începui cântarea vecerniei:
           să  privesc  în  tainele  ascunse,  în  omul  desbrăcat,   Expelle  noctem  cordium.  —  Alungă  întunecimea
           —  bărbat  ori  femeie,  —  mai  ales  femeie,  —  când  îşi   din inimi.
           scoate  masca  şi  să  ajung  deasupra  unicului  te-   Absterge  sordes  mentium.  —  Şi  curăţă  a  min­
           meiu:  vă  cunosc.  înaintea  mea  nu  te  mai  poţi   ţilor necurăţenii.
           arăta  mai  ales  şi  mai  mult  de  cât  eşti,  pentrucă   Peste  biserică  se  lasă  liniştea,  doar  clopotul
           te  văd  dincolo  de  farmecul  de  pe  dinafară,  dincolo   cel mare suspina în vis...
           de  cultura,  ştiinţa,  arta  şi  purtarea  înşelătoare.   M'am dus acasă nevăzut de nimeni.
           Se  va  ţese  între  noi  o  legătură,  ce  nu  se  va   Cerul  era  deasupra  înflorit  de  stele,  pe  când
           putea  rupe  şi  vei  simţi  atârnarea  sufletească...   jos  dormeau  casele  albe.  De  către  munţi  se  aude
           Acum  văd  că  fiecare  păcat  mărturisit  e  păcat   un  tunet  depărtat,  poporul  obosit  de  muncă  se
           mort,  că  îndată  ce-i  spus,  îl  uit,  şi  abia  aştept   odihneşte,  deasupra  lui  trec  în  sus  fantasme  întu­
           să  se  sfârşească  tortura.  Măcar  de  n’ar  trebui  să   necate.
           mai  ascult  spovedanii!  Nu  simt  decât  neputinţa   Multă  vreme  ascult  in  cămăruţa  mea  cum  cântă
           mea  proprie  şi  nu  mă  dor  decât  ponoasele,  pă­  sticla  dela  lampă  şi  pe  nesimţite  mă  liniştesc  şi
           catele,  chinurile  şi  luptele  înscrise  în  lăuntrul   mă  culc.  Din  pat  ascult  câinele  adormit  în  pragul
           meu.  M’am  desamăgit  de  om  şi,  de-aş  putea  vorbi   uşei şi hârâind, parc’ar fi un bătrân, care citeşte.
           dela  faţă  la  faţă  cu  Creatorul,  i-aş  spune  că  nu   După  miezul  nopţii  îmi  bate  cineva  la  fereastră
           mare cinste îi face, că l-a creat...             Mă trezesc.
             In  cele  din  urmă  tot  sunt  mulţumit.  Sunt  con­  —  Cine-i?
           vins  că  mult  bine  am  făcut,  că  am  mângâiat  şi   —   Fătul  bisericii.  Vă  rog  să  vă  sculaţi  că
           împăcat  oameni,  că  am  sprijinit  şi  am  îndreptat   trebuie  să  mergem  la  un  bolnav,  care  anume  pe
           pe  cale  nouă  suflete  înzestrate  cu  puteri  noui.   dumneavoastră vă doreşte.
           Puţini  preoţi  ar  mai  putea  face  aceasta  aşa  de   —   Du-te  înainte  la  biserică,  baciule  Mihai,  şi
           bine  ca  mine.  Parcă-mi  pare  rău  că  vine  cel  din   pregăteşte tot ce trebuie.
           urmă.  Dar  să  vină!  Iute  îi  scutur  micii  pureci   Mă  îmbrac  repede.  E  primejdie  de  moarte,
           ai  păcatelor,  cari  au  sărit  pe  sufletul  lui  din  blana   dacă  mă  chiamă  aşa  de  târziu,  poate  câteva  clipe
           diavolului.  Rostesc  formula  binecuvântării  pre­  despart  un  suflet  de  iad  sau  de  raiu...  Alerg
           mergătoare,  dar  omul  tace,  nu  se  grăbeşte  să  spuie   la  biserică.  In  altar  ard  două  luminiţe..  Grăbit
           introducerea:  Mărturisesc...  Aşteaptă,  se  frământă,   îmbrac  sfintele  odăjdii,  atârn  de  gât  săculeţul  de
           îi vin în ajutor, cu prietenie:                 mătase  şi  aşez  sfânta  cuminecătură  în  pixida  de
             —  Când te-ai spovedit data din urmă?         argint. Fătul ţine sfintele uleiuri şi duce felinarul.
             —  Mai înainte...                                Cu  capetele  descoperite  înaintăm  pe  uliţa  pustie,
             —  Şi ai uitat să spui ceva?                   numai  clopoţelul  de  argint  sună  subţire  vestind
   34   35   36   37   38   39   40   41   42   43   44