Page 45 - 1933-11

IOSIF NYIR6: IN JUGUL DOMNULUI 687

dc oameni. Singurătatea e unicul scut. Mă voiu — Tu nu eşti preot. Oricât te zdrobeşti de zel,
deda la activitate ştiinţifică. Apoi să înaintăm, dacă tot nu eşti preot... Eu văd in lăuntrul tău...
trebuie, pe scara lui Iacob. Pe ruinele visurilor şi — D’apoi ce-s? Doar judecător regesc!
dorinţelor, tot voiu ajunge odată în cer. — Ăla a fost moşu-tău, zise zâmbind.
— Roji, ce e cu cina? — întrebă bătrânul ne­ — Dar ce ai de excepţionat la mine ? — îi zic
răbdător. mânios. — Mă voiu sili şi eu, ca să fiu ca unul
Bătrâna bucătăreasă aşa de veselă aducea dna, altul din voi. Mă voiu aşeza gras, voiu ţinea
ca şi cum pe ea ar fi numit-o profesoară. Nu econoamă frumoasă şi vin bun din „Dealul Tran­
cutezam să mă uit la bătrânul preot. Rodeam dafirilor", chipurile- pentru liturghie. In fiecare
nervoşi la friptura rumenă şi cele două pahare de dimineaţă am să fac o liturghie în galop, să ţiu
vin le băurăm în tăcere. de grabă ceasurile şi să aştept să mi se aducă
— Trăsura mea, — zise popa rece, — îţi stă la birul. Adevărat, aşa preot eu nu sânt. Nu vreau
dispoziţie. să dorm 40—50 de ani pe conştiinţa mea.
— Mulţămesc.
— Când vrei să pleci?
— Durere, în zilele acestea, pentrucă pe prima
trebuie să-mi ocup slujba.
Iarăş tăcere. Bătrânul e indispus, scăzut.
— Iţi mărturisesc, credeam că vei rămânea cu
mine. Ţi-aş fi predat bucuros parohia. Intr’un
an ai fi cunoscut-o bine, atunri eu şi aşa mor.
Mi-ar fi plăcut să-mi las oiţele pe mână sigură,
pentrucă eu presimt primejdii... Vei vedea că
încă mari necazuri vor urma pe pământul acesta.
Mie mi-i tot una, că eu am să mor, oricum.
— Ei, las' nu mai vorbi copilării, îl dojenii.
Ca preot, cum poţi vorbi aşa!
— Vorbiţi voi, dară, înţelepţilor, — se încăpă-
ţână bătrânul. — Dar să ţii sama de ceeace am
spus. Noi doi nu mai rinăm împreună... Mari
primejdii vor veni.
— Cobeşti ca o riuvică.
— Ţine numai minte.
A ridicat lampa mai sus, să vadă, că oare este
destul petrol în ea? Mâna, cum şi-o ridică, era
tare sbârrită şi tremura. Scăzuse foarte mult
bătrânul. Când mă dusei la munte era senin, vio iu
şi îndestulat. Ce să se fi întâmplat cu el?
— Maică-ta nu mai ştie ce să facă de bucurie.
Toţi se bucură, numai eu nu...
Mi se părea că vinul i-a făcut rău sau e bolnav
bătrânul. Trebuie să fiu cruţător cu el. In citeva clipe vestea străbate din hotar in hotar,
— Şi tu de ce nu te bucuri? întreb cu blândeţe. din ocn in om
Bătrânul îşi deschise mari doi ochi spre mine.
— Apage! Eu mă tem de tine. Eşti primejdios. Bătrânul s’a cutremurat şi i-au dat lacrimile,
Mari necazuri te aşteaptă... Numai de biserică îmi părea rău de ce-am spus.
să nu te atingi, fătul meu! — Iartă-mă, te rog, pe tine nu te privesc toate
— Ce prostii vorbeşti aci ? De ce să mă ating eu acestea. Tu eşti un om bun, drept şi scump,
de biserică? dela care fiecine na primit decât bine. Toţi te
— Nu ştiu. Eu mă tem numai. Măcar de respectă şi te iubesc.
n’ai fi aşa de talentat! Mă tem de toţi preoţii de Bătrânul s’a emoţionat. Capul cărunt i se plecă
talent... până la dunga paharului. Vinul auriu se turbură
începe a fi neplăcut bătrânul superstiţios. I-au de suflarea lui.
venit toanele. Am fi putut mânca cina de des­ — Totuş, tu să nu te iei după mine...
părţire mai cu căldură, mai cu voie bună. Să — Ce vorbeşti...
bem, doar de-i vine voia. Altădată la al patrulea, Ne uitarăm lung, adânc, unul în ochii celuilalt.
al cincilea pahar îi venia să cânte. Bătrânul se După pleoapele umflate şi sbârcite, în ochii obosiţi
ţinea însă de ideea lui fixă. zăresc o nefericire de necrezut.