Page 54 - 1933-12

IOSIF NYIRfi: IN JUGUL DOMNULUI 753

ar trebui să te reţină în judeţ. Aşa că, în caz de Dumnezeu, şi o admoniţie cum să întoarcem ispi­
mă vor pensiona, de pildă, ai putea să-mi ocupi tirile spre binele nostru sufletesc. Eu va trebui să
parohia, — zise râzând cu blândă tristeţe bătrânul o citesc in biserică, de pe amvon, şi va trebui să mă
protopop. Aşa însă'?... Nu vei fi niciodată om, refer la cuvintele Scripturii, ca să strângem comori,
fătul meu. Aşa nu te vei ferici in viaţă — care nu le mănâncă rugina, şi priviţi păsările şi
— Nici nu vreau să mă fericesc aşa,— răspund crinii câmpului, că nu ţes şi nu ară şi Părintele
pornit. vostru cel ceresc îi îmbracă şi îi hrăneşte. Veniţi
— Vorbe de dacă,— făcu protopopul,— vino să dar la el, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi vă va
ne spălăm necazul cu un pahar de vin cu borviz... uşura pe voi. Va trebui să-i ameninţ cu chinurile
veşnice ale iadului, ca să nu se revolte în contra
*
iadului de acum. Din jugul vieţii va trebui să
Sătenii mă aşteptau cu nerăbdare. Numai în prind în jugul lui Dumnezeu pe aceşti oameni,
mine se încred şi ar vrea să-mi cetească de pe vite slăbite, zdrobite, desperate şi istovite... Cât
obraz, ce am isprăvit. Mă şi întreabă: de alt fel ar fi rezultatul, dacă aş putea zice că
— Putut-a pănntele să îndrepte ceva în necazul episcopia s'a adresat guvernului, care a suspendat
nostru? telegrafic licitaţiile! Că deocamdată le dă împrumut
— Nu mult, trebue să recunosc. Prea târziu fără camătă şi a făcut să li se trimeată bucate fără
v’aţi trezit. Poliţele sunt protestate. Domnul sub­ plată şi sămânţă ieftină, până când vor izbuti să
prefect regretă destul că nu i-am vorbit mai cu­ se întărească economiceşte... Asta a făcut-o pentru
rând. Mi-a şi făgăduit una-alta, dar n’are mare voi, iubiţii mei în Cristos, Biserica voastră!...
nădejde... Nu rămâne altceva decât să câştigăm Mi-ar picura de pe amvon pe oameni lacrimile
de undeva bani ieftini, ca să plătim banca. M'am şi aş coborî la ei, cei însufleţiţi, ca şi extaziat la
gândit să scriu înalt Preasfinţiei Sale, Episcopului, cerşetorii cei proslăviţi.
în pricina dumneavoastră, să-l rog să vă ajute cumva. Dar aşa?... Trebue să mă ascund, ca să nu
— Bine ar fi, zău, aia, zic oamenii cuprinşi de aud necontenit:
o nouă nădejde. — Scris-a d-1 Episcop?!
Scriu şi trimit scrisoarea. Spre norocul nostru, s’a început secerişul. Toţi,
Tremură de aşteptare şi nădejde, dar în jurul până la cel mai mic, au alergat la holde, ca să
ochilor li se vede cearcănul morţii. Fiecare, mi se adune sărmanele spice, să-şi mântuie pâinea de
pare, e o învinuire vie şi-i încunjur, ca să nu-i văd. alte noui nenorociri. Satul a rămas iar gol. în­
In zadar fug dinaintea lor pe câmp, unde până aci crederea învie în oameni. Recolta se arată bună.
adiau ne mai văzute mirezme în aer şi din ramurile — Ne-a binecuvântat Dumnezeu munca mâi­
rupte curgeau pe pământ sucuri dulci, şi frunzele nilor,— o spun toţi.
şoptitoare se scăldau într’o caldă fericire, iar între — Scumpul meu popor culegător de spice! — ex­
piscurile de munte lucia lacul negurilor. Acum mă clam privindu-i emoţionat. Ca şi orfanul care, pen­
sperie şi strigătul vulturului, florile până la rădăcină tru o jucărie strălucită, uită moartea mamei sale,
sunt pătrunse de durere, păsările sunt zbârlite şi aşa şi ei, s’au îmbătat de cântecul holdelor aurii
obosite, în ureche îmi sâsâie ca o limbă de şarpe şi parcă strigă din ei fericita realitate:
fin şi tremurător. Nu mai este râs vesel, ci numai — Vine grâul! Vine acasă grâul!
plâns cu sughiţuri... Soarta oamenilor a mânjit Mă mai liniştesc şi eu puţin, dar nici mie nu-mi
armonia universală. Ochii învăliţi de sânge scân­ trece prin minte că nu vine acasă grâul, pentrucă
teiază şi oamenii umblă ca nişte umbre întunecate. nici un grăunte nu mai e al lor... Secerişul lor
In fiecare zi se întâmplă câte ceva cu ei şi eu e ca un vis trecător, pentrucă trezirea să le fie
trebue să mă uit neputincios. cu atât mai amară. Mi-e şi frică să le binecuvântez
In fiecare zi mă întreabă, dacă n’a venit răspuns recolta şi să le salut pârga, urându-le, ca de obi-
dela vlădicie? ceiu, ca să fie pâinea dulce, albă, ca pieliţa lui
In asta se încred. Pentru ei vlădica nu e un om, Cristos, şi păsările cerului să însoţească rugându-se
ci Biserica, puternica, binevoitoarea, atotdestoinica, carul, care merge scârţâind sub povara e i . . . Zic,
adevărata tărie care nu-i poate părăsi: doar ei sunt — mi-e frică să le spun nate acestea, pentrucă
fii buni şi credincioşi! De scrisoarea vlădicului pâinea mă va desminţi, îi va părăsi cu necredinţă
atârnă toată credinţa ce au în Dumnezeu, în lumea şi se va duce, în chip de bani în bancă, în buzu­
cealaltă, în ordinea morală a lumii şi, dacă s’ar narul ovreiului...
înşela, asta ar însemna o apostazie lăuntrică. Din Totuş mă înseninez şi eu în optimismul fără
ce o aşteaptă mai mult, din ce mă rog lui Dumnezeu temeiu al întâei liniştiri. Dar, dacă mă înşel?...
să nu sosească. Doar ştiu dinainte că nu vor fi in Dar, dacă scrisoarea episcopului va lua de pe ei
ea decât unele sfaturi bune şi câteva îndemnuri crucea pieirii ? Pe un domn aşa de mare nu-1
alese, spuse cu oncţiune părintească! Va fi o pa­ costă decât un cuvânt... încep să aştept şi eu
storală despre îndurarea umilă a loviturilor sorţii, cu încredere răspunsul şi-mi fac singur mustrări
despre încrederea în hotăririle înţelepte ale lui pentrucă am fost puţin credincios. Câmpul, pă­