Page 63 - 1934-01

44 B O A B E D E G R Â U

Dimpotrivă, cam aşa: « Trupele noastre eroice, turi de granate i-au pătruns în spate! * Nu-s încă
călcând prin sânge, la lumina satelor aprinse, în- destul de aspre aceste expresii sau nu-s destul de
tr'un foc de tunuri duşmane grozav, aşa zicând colorate. Cu totul altfel ar suna dacă s'ar zice:
cu mâna goală, au măturat din calea lor duşmanul « O singură dâră roşie pe fruntea-i albă ca zăpada...*
într'un atac fără pereche în istoria universală...*. «A sburat plumbul prin inima soldatului...» Sau
Abia trecură câteva săptămâni şi apăru «lista dacă cineva în loc de adjective poetice ar vrea să
de pierderi * şi întâii răniţi. In coloane lungi se vadă realist grozăviile câmpului de războiu, ar
ceteau numele. Care mort, care rănit. Dar e firesc spune aşa: «Membrele sfâşiate amestecate cu
lucru în războiu. Nici nu ne gândeam că după fie­ sdrenţele sângerânde s'au agăţat de ramurile du­
care nume stau vieţi, soţie, copii, părinţi, logod­ dului ciung din dosul nostru.. .Soldatul simţi
nică, visuri, planuri, câte o mică lume, şi acum deodată o căldură voluptoasă în partea de jos a
toată această lume au năruit-o acele nevăzute bucă­ trupului, când baioneta îi pătrunse sub şold. Se
ţele de plumb. Atunci încă nu ştiam, cum în fiecare uită lung la duşmanul său şi muri...».
om a fost împuşcată o lume, cu fiecare mormânt In curând sosiră şi aceste « colori * . . . Războiul
se prăpădea o bucată de ţară. îşi arătă curând adevărata faţă. Jumătate lumea se
Pe răniţi îi purtam ca pe palme. Ii desmierdam, scălda atunci în sânge şi spitalele se umplură re­
îi răsfăţăm cu tot binele, mai că-i omoram cu dra­ pede. La început transportau pe bieţii răniţi numai
gostea. Cei rămaşi acasă invidiau pe cei cu un braţ. noaptea din trenurile Crucii Roşii, care veniau în
Femeile fugeau la spital, ca surori. In lunile cele taină, dar mai târziu puneau pe peron pe oamenii-
dintâi ne veneau numai «convalescenţi *, uşor schelet, palizi, ca moartea. Doamnele mai delicate,
răniţi, cari mai mult şchiopătau pe corso, şi fie­ care din patriotism entusiast se îmbulziseră în spi­
care îşi avea istoria sa de pe câmpul de războiu, tale, acum fugeau cu groază scoţându-şi şorţul de
pe care o spunea simplu şi cumpătat. soră de caritate. Veneau ţăranii sângeraţi, « mate­
— Numai atât e greu, până trece omul prin rialul * de războiu.
botezul de foc, — aşa ziceau... Glonţul de armă — Eu nu îngrijesc decât ofiţeri, — se scuza
nici nu contează. Le zicem viespi. Gloanţele dum- câte una.
dum sunt primejdioase, că sfârtecă, sdrobesc. Dar — Nervii mei nu suportă şi la sfatul medicului
în privinţa asta ne scuteşte convenţia dela Ge­ trebue să mă retrag, — se lămurea alta.
neva. De mitralieră şi de şrapnel se apără omul în Din norocire sărmanii soldaţi nu auzeau, nu
tranşee, dar granatele... pustiesc amarnic. ştiau că, jertfindu-şi viaţa, cu sângele vărsat, cu
Muscani-s buni copii, dar Sârbii sunt straşnici rănile lor, stricau toată poezia războiului. Ei hor­
flăcăi, ne spune u n u l . . . căiau numai, sufereau, agonizau, aiurau sau încre­
Cei dispensaţi nici nu cutezau să iasă din casă meneau de moarte pe un pat ori pe pământul
în aceste zile de glorie. săturat de sânge.
— Durere, sunt indispensabil, se scuzau, când Cel din urmă lucru, care ne plăcea din războiu,
câte o domnişoară îi interpela cu năsuţul ridicat. erau îngropăciunile militare. Ele aveau atracţie şi
— D-ta, Titi, când te duci pe front?!... ne mai împărtăşeam din pompa lor întunecată.
Viaţa, concepţiile s’au devalorizat. Cine, din Mai aveam vreme şi voie să punem la cale actul
întâmplare avea mai multă minte, decât întreaga îndoliat al marei drame. Ieşeau companiile de
lume înnebunită, acela era sau evreu sau mişel. onoare, muzica intona marşul funebru al lui Bee-
Noi preoţii eram excepţii. Umbre zadarnice de thoven, tobele învelite în negru sunau înfundat,
spital, cărora le mergea foarte bine în dosul fron­ armele întoarse spre pământ jeleau şi mii şi mii
tului. Câteodată fac liturghii solemne, ţin cuvântări veneau la cea din urmă cinste dată soldatului
de însufleţire flăcăilor, îi împărtăşesc de deslegare mort. Era frumos când la marginea mormântului
generală, înmormântează, conduc matricule, dar răsunau cuvântările, şi soldatul cel viu se adresa
în linia de foc nu ajung. In limbaj militar sunt celui mort:
« ciocli *, cari se feresc de « moarte eroică * . . . . « Camarade! Abia îţi vei începe poate somnul
Leacul morţii este Crucea Roşie. Eminenta insti­ de veci şi te vom urma. Ne vom culca unul lângă
tuţie e organizată până în cel din urmă sat, dar altul în tranşeele veşniciei — pentru patrie...*.
deocamdată nu prea are de lucru. Un om de spirit La sfârşit, puneau la căpătâiul mormântului o
a şi făcut o glumă despre ea. — O nevastă dela ţară cruce de stejar, pe care era scris:
i-a adresat următoarea scrisoare: *A murit moarte de erou pentru patrie*.
« Prestimată Doamnă Crucea Roşie!... Fii bună — Ce distincţie frumoasă! ziceam eu cu con­
şi mă vesteşte cu milă de moartea soţului meu...». vingere.
In deobşte nu ne prea gândim la moarte. Nu Apoi porneam către casă veseli. Muzica zicea
simţim ce se ascunde într’adevăr după expresii co­ de obiceiu un marş sprinten pentru picior. Sol­
mune ca acestea: glonţ prin plămâni, ruperea datul aşezat nu auzea, iar nouă ne cădea bine.
osului, ruperea gâtului, ruperea şirei spinării, In curând sosi timpul, de se banalizară şi în­
puşcătură prin falcă, şi-a pierdut ochiul, sfărmă- mormântările. îşi pierdură farmecul. Mulţimile