Page 64 - 1934-01

IOSIF NYIRfl: IN JUGUL DOMNULUI 45

lipseau. Cine are vreme să însoţească la cimitir Şi la mine a dispărut virtutea străbună. Nu mai
pe toţi soldaţii nenorociţi? Şi muzicile militare umblam cu orice preţ să mă duc la războiu. Visul
erau pe front să învioreze acolo eroismul. Lipsea dispăruse, dar trezirea m'a ajuns în împrejurări
şi compania de onoare cu frunza de stejar la coif. neobişnuite.
Ingropau, cum puteau. înainte era purtată o cruce Intr’o zi, foarte de dimineaţă, mă trezi din somn
mare goală, apoi venea preotul, după el carul cu fătul bisericii, spunând că soldaţi, cari trebue să
sicriul de scândura de brad nedată la rândea — de plece, ar dori să se spovedească şi să asculte litur­
multe ori câte două, trei pe un car — în urmă tata, ghia, dar acum, căci la şase şi jumătate le porneşte
mama, soţia sau câţiva copii rău îmbrăcaţi, cari trenul.
plângeau cu lacrimi pe cale. Cel mult aruncam o Peste câteva minute eram în biserică. Treizeci,
privire la convoiul grotesc. Până nu mor eu, moartea patruzeci de soldaţi bătrâni năvăliră în sanctuar.
nu interesează şi nu are însemnătate. Nu se aşezară în bănci, ci stăteau unul lângă altul,
Tricolorul începu să se sfâşie de pe ochii noştri, ca o delegaţie. îndată mă îmbrăcai cu cele tre­
începurăm să ne înăsprim după firea războiului. buincioase şi mă dusei în scaunul de mărturisire.
Soldaţi murdari, păduchioşi, umblau droaie pe Soldatul încărunţit din frunte mă opri cu un gest.
străzi, slăbiţi, flămânzi, cu obrajii scofâlciţi, cu — Numai eu vreau să mă spovedesc... dar
mantalele găurite şi sgriburind de frig iama, iar aici în public.
vara înnegriţi de febră, înghesuindu-se în sălile de — Dar, omule, — îi zic, cu mirare, — asta nu
aşteptare de clasa a treia, pe jos sau pe bănci, su- se poate. Biserica a desfiinţat de multe veacuri
duind în auzul tuturor, dacă nu cădeau rupţi de mărturisirea publică.
foame sau de somn. Nu era o privelişte încuraja­ Glotaşul meu făcu un semn de nepăsare din buze.
toare. Acum nu-i mai aşteptau doamnele subţiri
cu băuturi răcoritoare şi cu ţigarete, nici fete mari
cu pieptul tare, ci îi aşteptau jandarmii, sentinelele
din gări, cari necontenit le cereau legitimaţiile...
Nimeni nu mai era curios să le asculte păţaniile.
Fiecăruia ne era destul necazul propriu.
Trecură vremile frumoase. Bucatele scăzuseră.
Comisii de rechiziţii umblau prin ţară şi duceau
tot ce le pica în mână. Au rechiziţionat toţi caii,
cari mai puteau mişca, au dus tot fânul, ovăzul,
grâul, mălaiul, cartofii, nelăsând decât câteva kilo­
grame pentru ai casei. Se isprăvise zahărul, tutunul,
petrolul, făina, laptele, pâinea, carnea, untura şi
toate se scumpiseră. Oamenii de omenie flămân­
zeau, iar furnizorii de războiu se îmbogăţeau.
— He... războiul! — ziceau uscat autorităţile
celor disperaţi.
In cele din urmă izbucni nemulţumirea.
— Dar nu se va mai sfârşi niciodată?!
La început îi dădeau « cel mult trei luni », mai
în urmă şase luni. După vorba împăratului Wil-
helm, la Crăciun vom fi uitat de mult războiul, şi
iată că ţine de mai mult de un an şi se înteţeşte
mereu. Italia, vechea aliată, s'a întors în contra
noastră, America s’a amestecat şi ea, România stă
în cumpănă. Multe sute de milioane de oameni
stau înarmaţi. Pustiirea, mizeria, moartea, pri­
mejdia, desperarea, foametea, epidemia, toate au
căzut asupra noastră. Poate şi Dumnezeu urgi-
sindu-ne a aruncat în grumazi hăţurile lumii.
A venit rândul şi al celor mai bătrâni. Trenu­ Soldaţi inghesuindu-se in silile de aşteptare de clasa a treia
rile lor nu le mai înflorea nimeni. De pe vagoane
au şters sângele vărsat, urarea t trăiască războiul !* — Asta n’are aface. Eu vreau să mă spovedesc,
— şi nu se mai cântă acum: « Stai, numai stai, nu numai în numele meu, ci şi în numele camara­
câine de Sârb! *... zilor, cari sunt aci. Ei m'au însărcinat cu asta.
* — Aşa este, — aprobară ceilalţi.
înaintea tragediei ne mai trezirăm odată pe ne­ — Vreţi lucru cu neputinţă, — şi îi cercetam, oare
aşteptate. nu-s beţi sau nebuni ? Nu cunoşteam pe niciunul