Page 67 - 1934-01

48 B O A B E D E G R Â U

cealaltă cameră, puteam mai curând să mă fac Era la amiază. Oamenii stăteau la masă. Oricât
drac, dar sfânt nu. de puţin, dar fiecăruia ii rânduise Dumnezeu ceva,
Din zi în zi decad sufleteşte. In cap mi se învâr­ numai mie nu. Oamenii mâncau, eu mergeam la
tesc planuri pe jumătate nebuneşti şi abia mă pot plimbare. Pe drum mă gândeam la arome de mân­
scăpa de închipuirile unei fantazii fără frâu. In cări, la supe bune, la fripturi, la prăjituri şi la alte
şcoală privesc cu pizmă când copiii îşi fac gustarea bunătăţi ale pământului. Pofta cea grozavă făcea
ca înaintea ochilor înneguraţi să răsară ca în reali­
tatea fizică mâncările. Iar foamea ideală, ca să-i
zic aşa, e mai greu de dus decât cea trupească.
Era târziu după amiazi, când m’am întors în oraş.
M'am dus de-a-dreptul în biserică. In altar m'am
îmbrăcat în odăjdii, am luat cheia cea frumos aurită
a tabernacolului şi am scos de sub acoperământul
de mătase potirul de jertfă. Era plin-plinuţ cu
azimă. Era să cad de înfiorare. Câteva clipe stătui
la îndoială, apoi îmi ridicai ochii spre cer şi zisei
către Atot văzătorul Dumnezeu:
— Doamne, tu ştii de ce-o fac, iartă-mă!
închisei ochii şi cu două degete luai azima şi o
mâneai— Nu o mestecai, cum se zice la liturghie,
ci o mâneai. O mâneai, pentrucă eram flămând, şi
nu mă oprii până ce sfântul potir nu se goli...
Apoi căzui în faţa altarului, ca de atâtea ori în
viaţa mea.
A doua zi parohul mă întrebă, ce s’a făcut atâta
sfântă azimă pregătită?
— Am mâncat-o...
— Nelegiuitule! — zise îngrozit.
Râsei aşa de crud, că fugi înfricoşat din ca­
mera mea.
Ştiam că mă va denunţa, dar eram pregătit
pentru orice. Zilele treceau şi dela episcop nu-mi
sosia nimic. Eram acum mai liniştit. începea o
lună nouă şi iarăş aveam cele douăzeci de co­
roane. Mamei îi scriam scrisori îmbelşugate în in­
formaţii despre starea mea excepţional de bună.
N’am avut parte de frământări îndelungate, căci
zilnic mă ameninţau alte primejdii. Frontul nord-
de zece, din cele aduse de acasă. Trebue să fac estic se clătina. Refugiaţii, evrei galiţieni cu bărbi
sforţări ca să nu le-o smulg din mână. Cunoscuţi, îmbâcsite, ţărani rusneci groaznic de hărtăniţi,
dela cari aş putea cere, nu am. A fura tot nu pot. femei chinuite de spaima continuă, de dorinţele
Episcopului în zadar i-aş scrie. Nici eu nu aş animalice ale bărbaţilor, copii sărmani, au nămolit
crede toate acestea dacă n’ar fi aşa de serioasă oraşul. Murdăria orientului se tălăzuia în reali­
realitatea. Dacă mai ţine mult, negreşit îmi pierd tatea goală a mizeriei şi păcatului. Drojdia ome­
minţile. Forţa corporală şi organismul meu de fier nească ostenită, gâfâind, murdară, plină de para­
mai îndură lipsurile de tot felul. Cultura însă şi ziţi, care seamănă ciuma pe unde trece. Oastea
spiritualitatea mă părăsesc de tot. Sudălmi funeste sură de guzgani fugărită, hârâind in toate limbile,
şi blestemuri chinuitoare se ridică înlăuntrul meu, ciocnindu-se, certându-se, urlă noaptea pe străzi.
cum puţine se vor fi alcătuit la fel într’un suflet Intr’o zi dispar fără veste. In urma lor rămân
omenesc. E o adevărată odihnă, când mă torturez numai zdrenţele lepădate şi un preot, care cere
numai şi-mi pun întrebarea: frăţeşte, în numele lui Cristos, găzduire şi sprijin.
— Pentru ce toate acestea? Barba îi este pârlită, pe faţă îi învineţesc rănile,
Părăsit de Dumnezeu, de oameni, de toţi, îmi pe grumaji roiu de pişcături de pureci, unghiile
pare rău de o sută de ori că m’am făcut preot. murdare şi arătându-şi gura maltratată, se sileşte
In loc de pâine îmi mănânc sufletul. să fie priceput într’o limbă germană stricată că
Prăbuşirea totală mi-a venit pentrucă am mâncat. abia a izbutit să scape din ghiarele Ruşilor, dar
Am avut gândul în cea dintâi zi, dar m’am şi aşa i-au smuls dinţii de aur. Protopopul îi
îngrozit de el; numai în paroxismul foamei am aruncă acolo câteva coroane şi-l pofteşte să plece
cutezat să-l realizez. sub un pretext oarecare. Multe tragedii se şi sfâr-