Page 24 - 1934-02
P. 24
*
r.
I N J U G U L D O M N U L U I
Mă temeam puţin, în faţa răspunderii, căci eram La gară un om mic şi sărac cu biciul în mână,
abia un copil şi trebuia să port grija unui sat mă întrebă fără umbră de emoţie:
întreg. Oare suferit-am eu destul, ca să pot mângâia — Dumneata eşti preotul cel nou ?
pe cei ce sufăr ? Flămânzit-am, ca să pot fi frate — Eu, prietine!
celui flămând, să pot fi părtaş unor vieţi străine, — Slavă Domnului! Credeam că n’ai să vii,
necunoscute? După cele materiale nu m'am bătut, şi aş fi bătut degeaba drumul ăsta rău. Putem
numai să am pâinea de toate zilele, fie şi mai pleca. Are să fie târziu când om sosi. Pofteşte sus.
puţinică. îmi era sete de pace şi de linişte. Se sfâr — Unde să mă urc?
şise cu închipuirile fanteziei. Preoţii s'au purtat cu — Aid în căruţă, — şi arătă un cărucior ca vai
mine aşa, ca să nu văd în preoţie o chemare, ci
» de lume, cu un cal, în care la noi niriun ţigan
o pâine, unealtă la cariera de fuste, la înaintări, nu s’ar sui. Calul, cu o ureche ridicată, cu cea
la brâu roşu, demnităţi, rol de conducător. Cu- laltă dulită, dinapoi mult mai înalt decât înainte,
noscut-am mulţi oameni umili faţă de cei de sus, cocoşat de spate, ca o cămilă neizbutită.
oportunişti, linguşitori, cari erau fără caracter, — Cum te chiamă pe dumneata, prietine ?
stricaţi, decăzuţi, şi au înaintat la bună stare ma — Grigore!
terială fără a avea nicio distincţie intelectuală sau — Ce fel de Grigore?
spirituală. S’au îngrăşat, s’au îmbogăţit şi au ajuns — Numai aşa Grigore! Tot satul aşa mă ştie.
la vază. In taină şi cu prevedere, de mii de ori Eu sunt singurul cărăuş in sat. Nimeni nu mai
au pălmuit castitatea, demnitatea preoţească, dar are cal, spunea lăudându-se. Ia bunda asta pe
în faţa superiorilor erau cuprinşi de « sfântă mânie » Dumneata, pentrucă eu vreau să duc popă acasă,
la orice mică greşală a altora şi aveau grije ca nu un mort. Vâră-ţi pidoarele în sacul ăsta.
episcopul să fie nevoit să le înfrâneze râvna. Mă învălui cu grije într’un cojoc ciobănesc miţos
Aceştia erau hienele lui Cristos şi ale Evangheliei, şi se aşeză oarecum şi el înainte şi cu ritmul cunoscut
i cari de mult se scuturaseră de mentalitatea teolo al acestor cărăuşi îşi îndemnă gloaba să pornească:
gică, de desăvârşirea sistemului sublim al religiei, — Hi, şargule! Nu mă lăsa de ruşine!
şi chiar pe Dumnezeu îl sufereau lângă ei numai O bucată de drum o făcurăm încet, în tăcere.
pe tăcute, aşa zicând din oficiu, pe când viaţa lor, Dar lui Grigore îi veni chef de vorbă. Mă iscodi
lăuntrul lor, nu arăta că ar fi în vreo comunitate cu coada ochiului.
cu el. Credinţa le era ca şi sfintele odăjdii, pe care — Dumneata fumezi, părinte ?
le îmbrăcau la liturghie: o purtau numai în afară. — Fumez, prietine.
Pe măsură ce îi cunoşteam mai bine, mă întă — Atund mi-ai putea da o ţigare bună, că eu
ream în chemarea mea şi abia aşteptam să mă mi-am isprăvit tutunul.
pot ascunde la spatele lui Dumnezeu şi să pot Aprinserăm amândoi ţigări. In comunitatea fu
întemeia împărăţia lui în preajma mea, cel puţin mului ne încălzirăm. Grigore se făcu mai îndrăsneţ.
până unde-mi ajunge umbra. — Eu obişnuesc să aduc şi să duc pe preoţi.
Nouii mei credincioşi însă nu mă aşteptară cu Şi calul cunoaşte de departe haina preoţească şi
poartă triumfală. nechează când o vede.
i
