Page 28 - 1934-02

IOSIF VTYR<3: IN JUGUL DOMNULUI 89

tului era executarea celor osândijr la moarte, cari — Domnule părinte! Nu s’ar putea scrie biata
vreau să învingă cu neputiijţa'Tor, ca şi Cristos. fetiţă pe numele meu?
Am cunoscut neînchipuite trepte ale suferinţei. Mă uit mirat la certificat.
Zilnic trebuia să desleg câte o tragedie. Eram — Scriu, cum stă aci: Cătălină Kiss.
poetul negru al realităţii, care se topea, ca lumâ­ — Dar ea nu-i Cătălină Kiss, zise el, plecându-şi
narea, în flacăra poeziei sale sfârşite. In fiecare capul. Pentrucă, ştii, domnule părinte, în ţidula
zi se întâmpla câte ceva, dar niciodată nu sosea aceea ea e scrisă pe numele mamei sale.
la noi binele, d răul. După un necaz de nesuferit — Cu un cuvânt, e copilă nelegitimă.
venia altul mai nesufeirt. Ceasuri întregi trebuia Omul îşi ridică sălbatec pumnul asupra mea:
să stau lângă «Domus Historia * (cronica pa­ — Să nu mai zici a doua oară acest cuvânt, că
rohială) ca să pot scrie povestea faptelor oame­ nu ştiu ce se întâmplă... Copila este singura mea
nilor şi ale lumii înebunite. Statornida însă nu comoară.
mi-o pierdeam, pentrucă pretutindeni mă întâl­ Părea că-i scârţâie toate oasele, când s'a lăsat
neam cu necazurile şi suferinţele. din nou pe scaun, proptindu-şi capul pe pumni:
Totuş cea dintâi întâmplare mare în noua mea — Dar, dacă nu se poate, nu se poate! Măcar
staţiune a f;st cea cu udgaşul, care m’a cutre­ că aşa mi-ar fi plăcut de mult... Credeam, că
murat până în adâncul sufletului. dacă pentru mamăsa am suferit patru ani de
Stăm în prag aşteptând primăvara. temniţă...
Pământul umed, arborii veştezi sunt prinşi încă M'am retras după masa de scris, uimit.
de promoroaca argintie, şi marginea apelor e ti­ — Da... am mai auzit de dumneata. Dumneata
vită cu ghiaţă, dar alături de îmbătrânitele pete eşti Laicu? Ucigaşul, care a omorit pe Francisc
de zăpadă, a răsărit ghiocelul cu inima rece şi se Beter?
spune că şi mâţişorii de salde se desfac în pădure. Furia omului se aprinse iarăş:
Noroiu rece şi adânc era pe drumuri, şi mort era — Ucigaşul?... Aşa-mi spun. Apoi... Nu-i
vârful firelor de iarbă, dar vitele de lângă iesle nimica, zise mai domolit.
mugeau cu ochii împăienjiniţi după primăvară, Cu mâna sa ca lopata făcu un semn de nepăsare.
iar fetele din Chidea scuturau zâmbind florile din — Ce pricepi dumneata, ca popă, la de acestea ?
fereastră ca să-şi dea mirosul. Doar nici nu erai pe aci.
Primăvara nu mai putea întârzia mult şi eu o
aşteptam în prag, lămurindu-mi în suflet visurile Tăcea. Eu, fără voie, căutam înfiorat pe mâinile
tăinuite, când deodată se deschide poarta dela lui urmele sângelui, iar pe frunte îi căutam pecetea
uliţă şi intră un om necioplit, zdrenţos, pe ju­ lui Cain. Priveam la pieptul lui, parcă ar trebui
mătate gol. Un uriaş murdar şi sălbatec. Pieptul să se străvadă păcatul şi credeam că acum, îndată,
deschis era muşcat de ger, iar trupul slab, acoperit îl vor lega demonii în lanţuri. Mă şi miram că
de zdrenţe, tremura. Nu salută, ci isbucni numai nu-i zuruie lanţurile la fiecare mişcare. Ucigaşul
din el cuvântul infiorător: şedea ameţit, încurcat şi nici nu bănuia că singura
— Moartă! mea dorinţă este să mă spăl pe mâini într'o apă
Eu aşteptam primăvara, el aduce moartea! limpede şi fără să vreau, îmi frecam degetele, ca
— Cine a murit ? — întrebai. Pilat în gestul său istoric... Respirai uşurat, dar
— Cătălină cea micuţă. şi cam ruşinat, când ucigaşul, cu faţa palidă şi
Nu-i puteam vedea ochii prin părul netuns, dar suferindă, cu o tristeţe lină, se ridică şi mă privi
gura mare şi galbenă i se strâmbă a plâns nervos. amărît cu ochii îndureraţi.
— Dar, omule, — zisei, — vorbeşte limpede, ci­ — Atunci, când va fi îngropăciunea, domnule
ne-i Cătălină? părinte?
Vorbea atât de încet, că abia puteam înţelege. . — Mâine după amiazi, la trei. Mai curând nu
— Singura mea fată. se poate. Dar nu pleca aşa, Laicule! Eu ţi-s pă­
îndată regretă această slăbiciune sentimentală rinte sufletesc, spune-mi tot ce ai la inimă.
şi se îndreptă cu ură nestăpânită: Ajungeam până la pieptul uriaşului şi-mi era
— Trebue îngropată. Vino după amiazi să o ruşine, căci simţiam că-s un copil fără experienţă,
aruncăm în pământ. care n’are decât o cămaşe neagră pe el, reverenda
— Asta nu merge aşa uşor, prietine. Şi înmor­ cea subţire... Şi drept are omul. Ce aş putea
mântarea îşi are legea ei. Ai înştiinţat domnului şti eu despre puterea grozavă a vieţii, despre focul
notar cazul de moarte? ei care se ridică până la cer, sau şi numai despre
Scoase scrisoarea din sân: această tragedie înăbuşită într’o inimă de ţăran,
— Iacă ţidula. peste care s’au prăbuşit, deopotrivă, şi porţile
— Vino în cancelarie, s’o scriu în matricolă. temniţei şi porţile iadului...
Mă urmă neîncrezător. Mă privea, cum deschid Ucigaşul nu se mai interesa de mine. Ca şi
matricola veche, răvăşită, şi cum mă pregătesc să când nici n'aş mai fi fost acolo, se întoarse cu
scriu. Când să iau condeiul zise: gândul la fetiţa sa şi-şi zise în sine: