Page 33 - 1934-02

94 B O A B E D E G R Â U

ajută Dumnezeu, când te 'ntorci iar pe front! o coroană şi zise zdrobită: — 4 Rău ai cetit scri­
Soldatul şi-a plecat capul, iar pe biata bătrână a soarea, părinte, pentru că sărmanul meu Emri a
cuprins-o slăbiciunea. murit, nu a căpătat decoraţie... Banii aceştia i-am
In ziua următoare se târî până la mine, depuse adus de liturghie pentru odihna sufletului lui..

XI

Răniţii, invalizii, se înmulţeau, din zi în zi. brazde se prăvălesc băieţi mititei. Pământul e
Picioarele de lemn, cârjile sună a pustiu, braţe aspru şi tare.
oblojite se ridică, frunţi se arată galbene ca ceara, — Nu-i bine aşa, Şari. Trebue ţinut plugul mai
de sub chipiile date pe ceafă, şi la unii nasul iese adânc. Cornul boului din-afară trebue legat mai
din faţa uscată ca la morţi. înlemniţi, obidiţi, strâns, să nu iasă din brazdă... Ii arăt: Uite aşa!
întunecaţi şi tăcuţi stau ceasuri întregi la soare şi — Aşa-s de slabă şi flămândă, gâfâie biata femeie
numai jarul ţigărilor de pe buze dă semne că chinuită...
trăiesc, şi câteodată sângele le răsbate prin legă­ Alteia îi fac eu semănătura. Arunc cu mâna largă
turile murdare. Satul întreg amuţeşte la privirea grâul.
lor şi parcă numai morţi umblă pe uliţi. Câte un — Aşa! Acum poţi grăpa.
bătrân îi încearcă cu vorba: Grapa de fier saltă prea uşoară peste brazdele
— Apăi, Petrişor, cum a fost pe acolo, la bătaie ? bolovănoase. Ar trebui încărcată cu o greutate, dar
Soldatul răspunde cu o înjurătură urîtă. biata femeie nu poate ridica un pietroiu. îşi aşează
— Nana! — se sperie omul, — nu de aceea în­ copilul pe ea. Bietul băiat e aruncat peste bolovani,
trebai ! de-i clănţăne dinţii şi-şi muşcă limba în gură şi
Femeile ziua plâng, noaptea blestemă, dar cursul abia se ţine pe grapa care-1 sgârie tot. Mai încolo,
vieţii nu se poate opri, trebue să lucreze. Dis de umbrit sub o năframă întinsă, plânge un sugaciu
dimineaţă ies la câmp. Pe bietul olog îl pun pe flămând. Mamei ostenite de munca aceasta în­
car şi-l duc alături de copiii cari zgribură de frigul cordată ii picură ţâţele şi i se umezeşte pieptul...
dimineţii. Acolo îl aşeză lângă vreo tufă sau sub Brazda geme, câmpul plânge şi se tânguie. Aşa se
un arbore, iar biata femeie istovită împlântă plugul munceşte pâinea cea de toate zilele.
în brazdă şi ară bărbăteşte. Fost-au şi de aceia, cari La care să alerg, cui să-i ajut, că-s aşa de multe!..
şi-au deslegat cureaua şi au cătat lemn potrivit să Numai, când sună clopotul de amiazi, mă retrag
se spânzure, dar n'au putut să se mişte. Pe aceştia unde nu mă vede nime, nu cumva să mă îmbie
trebue să-i păzească copiii. careva cu merinde. De cele mai multe ori, rugă­
— Să strigi, puiul mamii, dacă vrea tată-to să-şi ciunea de amiazi mi-e tot prânzul. N'am plăcere
facă ceva! — îşi învaţâ femeia copiii, înainte să nici de flori, care altfel îmi sunt scumpe. E linişte.
înceapă brazda. Eu n’am ce ara, că n’am loc nici Liniştea odihnei după oboseală. Şi ciocârliile se
pentru un fir de iarbă, dar în fiecare zi ies, de răcoresc în holdă. Numai albinele şi alte gâze îşi
vreme la câmp şi-mi răcoresc sufletul privindu-mi fac zumzetul. Bieţii muncitori au cel puţin un sfert
poporul, care se luptă cu pământul. Plugul smân- de ceas de pace. Şi în inima invalidului răsare un
ceşte câte o biată muieruşcă slăbuţă, iar peste picur de fericire. Numai eu n'am pe nime. Soarele