Page 34 - 1934-02
P. 34

IOSIF NIYR0: IN JUGUL DOMNULUI                                  95

          rătăceşte  pe  cer,  eu  rătăcesc  pe  pământ...  Abia   şi  vântul  de  ghiaţă  face  să  zgribure  trupurile  în­
          aştept  să  înceapă  mânatul  vitelor  în  jug,  să  văd   călzite de osteneala muncii.
          iarăşi chinul, să nu fiu nevoit să mă gândesc...   — Repede a venit, repede trece, — zice careva.
            După amiaza văd de mângâierea invalizilor.       Ne  îngrămădim  sub  stejar.  Prin  norii  întunecaţi
            —  Nu  te  supăra,  Ştefane,  dragul  meu!  Fii  cu   trec  fulgere  luminoase.  Grâul  răsărit  e  culcat  la
          curaj! Ce soldat eşti tu?                        pământ.  Arborii  gem  sub  greutatea  grindinii.  Toţi
            —   Uşor  Sfinţiei  Tale,  părinte!  Tare,  întreg,   se uită în jur la primejdia, ce creşte.
          sănătos.                                           Atunci  invalidul  se  pleacă  la  urechea  mea  şi
            —  Nu  asta  hotărăşte,  fătul  meu.  Vorba  e  să  fim   şopteşte nervos:
          fericiţi.
            —  Fericit?  Eu  fericit?  Eu—  —şi  strigă  împo­
          triva cerului.
            —  Mulţumeşte  lui  Dumnezeu,  fiule,  că,  deşi  fără
          un picior, ai venit viu acasă, şi trăeşti între ai tăi...
            Bietul  om  tace,  smulge  inconştient  iarba  şi  se
          ţine  de  ea  parcă  ar  ţinea  pământul  de  păr...  Lângă
          noi  începe  hotarul  semănat  cu  grâu.  Răsar  firele
          proaspete  verzi.  Fragede,  curate,  frumoase.  Fiecare
          firicel,  parc’ar  fi  fiul  lui  Dumnezeu,  în  care  viază
          sângele  cel  fără  prihană.  Iată  pâinea  verde,  zic  eu,
          dar invalidul, trezindu-se, râde de mine.
            —  Azi e pâine verde, mâine pâine de cerşetor...
            —  Vezi,  vezi,  —  îl  dojenesc  eu  cu  bunătate.  Uite,
          câte  vietăţi  sunt  aici  în  jurul  nostru,  fire  de  holdă,
          flori,  ierburi,  păsări,  goange  şi  tot  felul  şi  nimic
          nu se plânge, numai omul...
             Invalidul  smulge,  mânios,  o  mână  de  iarbă  şi
          mi-o aruncă în braţe.
            —  Vezi,  părinte,  iarba  aceasta  iarăş  va  creşte,
          dar piciorul meu nu mai creşte niciodată —
             Fiecare  îşi  plânge  câte  ceva.  Unul  piciorul,  altul
           mâna, altul ochiul.
             Ca  şi  când  s’ar  deştepta  dintr’o  viziune,  zice  cel
          fără de picior:
             —  Numai  atunci  se  va  sfârşi  războiul,  când
           toată lumea va plânge sau va fi toată cimitir.
             —  Nu,  fiul  meu,  asta  nu  va  lăsa-o  Domnul
           Cristos...
             —  Domnul  Cristos?  —  strigă,  plin  de  ură,  inva­  —  Atenţie!  Spune  mai  departe...  Se  pregăteşte
           lidul.                                          un atac.
             In  care  front  se  afla  Domnul?...  Eu  am  fost   Mă 'nfior...
           pe toate fronturile, dar pe el...                  Invalidul  tremură,  clănţănind  din  dinţi...  ochii,
             Ii  astup  gura  cu  palma,  să  înăbuş  blasfemia.   speriaţi  ca  la  nebuni,  stau  să-i  sară  din  cap.  Fulgere
           Abia  atunci  îşi  dă  seama,  nenorocitul,  de  ce-a  zis,   taie  norii  şi  tunete  necontenite  zguduie  munţii.
           dar  rămâne  dârz  şi  întunecat.  Nu  mai  zicem   Invalidul  plecat  în  genunchi,  gata  să  sară,  aşteaptă
           nici  unul  nimic.  Vin  oamenii  dela  lucru.  Mai  ales   încordat, tremurând, ieşit din minţi.
           bătrâni neputincioşi şi invalizi, incapabili de muncă.  —  Foc  de  artilerie...  —  zice  hăbăuc,  la  tunetul
             —  Vine ploa a, — zice unul.                  necontenit.
             —  Numai  de  n'ar  fi  grindină,  răspunde  îngri­  —  Dar,  omule,  pentru  Dumnezeu!...  îl  scutur,
           jorat, altul.                                   dar e înlemnit, nesimţitor.
             Bietul  meu  invalid  tremură  tot  şi,  cum  s'a  ră­  —  Mitraliera!... strigă, atunci când vine grindina.
           sturnat,  toate  firele,  florile  tremură  cu  el.  Vine  un   Toţi se feresc înspăimântaţi, de lângă el. Cum
           vânt  rece,  stejarul  bătrân  vâjie  deasupra  noastră...   viforul  creşte,  cerul  duduie  —  şi  bolnavul  se  sbate
           Cerul  se  întunecă.  La  orizont,  spre  apus,  se  îngră­  tot  mai  grozav.  Se  adună  grămadă,  ca  o  fiară  urmă­
           mădesc  nori  grei.  Grindina  parcă  zuruie.  Sunet   rită,  faţa  îi  e  brăzdată  de  sudori,  şi-şi  întinde  mâna,
           de  clopot  ajunge  întrerupt  la  urechea  noastră.   ca  şi  când  ar  avea  arma,  gata  de  atac,  nu  vede,
           Trag  clopotul  din  sat  a  vijelie.  Femeile  grăbite  pă­  n'aude...  Boii  răniţi  de  grindină  aleargă  pe  câmp,
           răsesc  plugul,  desprind  vitele,  îşi  iau  copiii  în   unii  cu  plugul  după  ei,  mugind  şi  apărându-se
           braţe,  dar  nu  mai  pot  scăpa.  Picuri  mari  le  ajung  cu  coarnele  în  vânt.  Oamenii  îngroziţi  se  adună
   29   30   31   32   33   34   35   36   37   38   39