Page 34 - 1934-02

IOSIF NIYR0: IN JUGUL DOMNULUI 95

rătăceşte pe cer, eu rătăcesc pe pământ... Abia şi vântul de ghiaţă face să zgribure trupurile în­
aştept să înceapă mânatul vitelor în jug, să văd călzite de osteneala muncii.
iarăşi chinul, să nu fiu nevoit să mă gândesc... — Repede a venit, repede trece, — zice careva.
După amiaza văd de mângâierea invalizilor. Ne îngrămădim sub stejar. Prin norii întunecaţi
— Nu te supăra, Ştefane, dragul meu! Fii cu trec fulgere luminoase. Grâul răsărit e culcat la
curaj! Ce soldat eşti tu? pământ. Arborii gem sub greutatea grindinii. Toţi
— Uşor Sfinţiei Tale, părinte! Tare, întreg, se uită în jur la primejdia, ce creşte.
sănătos. Atunci invalidul se pleacă la urechea mea şi
— Nu asta hotărăşte, fătul meu. Vorba e să fim şopteşte nervos:
fericiţi.
— Fericit? Eu fericit? Eu— —şi strigă împo­
triva cerului.
— Mulţumeşte lui Dumnezeu, fiule, că, deşi fără
un picior, ai venit viu acasă, şi trăeşti între ai tăi...
Bietul om tace, smulge inconştient iarba şi se
ţine de ea parcă ar ţinea pământul de păr... Lângă
noi începe hotarul semănat cu grâu. Răsar firele
proaspete verzi. Fragede, curate, frumoase. Fiecare
firicel, parc’ar fi fiul lui Dumnezeu, în care viază
sângele cel fără prihană. Iată pâinea verde, zic eu,
dar invalidul, trezindu-se, râde de mine.
— Azi e pâine verde, mâine pâine de cerşetor...
— Vezi, vezi, — îl dojenesc eu cu bunătate. Uite,
câte vietăţi sunt aici în jurul nostru, fire de holdă,
flori, ierburi, păsări, goange şi tot felul şi nimic
nu se plânge, numai omul...
Invalidul smulge, mânios, o mână de iarbă şi
mi-o aruncă în braţe.
— Vezi, părinte, iarba aceasta iarăş va creşte,
dar piciorul meu nu mai creşte niciodată —
Fiecare îşi plânge câte ceva. Unul piciorul, altul
mâna, altul ochiul.
Ca şi când s’ar deştepta dintr’o viziune, zice cel
fără de picior:
— Numai atunci se va sfârşi războiul, când
toată lumea va plânge sau va fi toată cimitir.
— Nu, fiul meu, asta nu va lăsa-o Domnul
Cristos...
— Domnul Cristos? — strigă, plin de ură, inva­ — Atenţie! Spune mai departe... Se pregăteşte
lidul. un atac.
In care front se afla Domnul?... Eu am fost Mă 'nfior...
pe toate fronturile, dar pe el... Invalidul tremură, clănţănind din dinţi... ochii,
Ii astup gura cu palma, să înăbuş blasfemia. speriaţi ca la nebuni, stau să-i sară din cap. Fulgere
Abia atunci îşi dă seama, nenorocitul, de ce-a zis, taie norii şi tunete necontenite zguduie munţii.
dar rămâne dârz şi întunecat. Nu mai zicem Invalidul plecat în genunchi, gata să sară, aşteaptă
nici unul nimic. Vin oamenii dela lucru. Mai ales încordat, tremurând, ieşit din minţi.
bătrâni neputincioşi şi invalizi, incapabili de muncă. — Foc de artilerie... — zice hăbăuc, la tunetul
— Vine ploa a, — zice unul. necontenit.
— Numai de n'ar fi grindină, răspunde îngri­ — Dar, omule, pentru Dumnezeu!... îl scutur,
jorat, altul. dar e înlemnit, nesimţitor.
Bietul meu invalid tremură tot şi, cum s'a ră­ — Mitraliera!... strigă, atunci când vine grindina.
sturnat, toate firele, florile tremură cu el. Vine un Toţi se feresc înspăimântaţi, de lângă el. Cum
vânt rece, stejarul bătrân vâjie deasupra noastră... viforul creşte, cerul duduie — şi bolnavul se sbate
Cerul se întunecă. La orizont, spre apus, se îngră­ tot mai grozav. Se adună grămadă, ca o fiară urmă­
mădesc nori grei. Grindina parcă zuruie. Sunet rită, faţa îi e brăzdată de sudori, şi-şi întinde mâna,
de clopot ajunge întrerupt la urechea noastră. ca şi când ar avea arma, gata de atac, nu vede,
Trag clopotul din sat a vijelie. Femeile grăbite pă­ n'aude... Boii răniţi de grindină aleargă pe câmp,
răsesc plugul, desprind vitele, îşi iau copiii în unii cu plugul după ei, mugind şi apărându-se
braţe, dar nu mai pot scăpa. Picuri mari le ajung cu coarnele în vânt. Oamenii îngroziţi se adună