Page 37 - 1934-03

IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI 163

— Fireşte. Ameţiseră ca două fiare şi lupta a încetat, dar s’au
— Dar pe nebunul din Odorheiu, pe Ciceai ? strâns în braţe unul pe altul şi punându-şi gura
— Şi pe acela l-am cunoscut. pe rana deschisă şi-au supt sângele unul altuia,
Amândoi erau groaznic de mari, cu nişte braţe până s'au isprăvit... Aşa i-au găsit morţi, legaţi
ca prăjinile. Şi în gerul iernii umblau desculţi, cu cu pletele unul de altul.
pieptul păros descoperit şi cu plete până pe umăr. — Vezi părinte, ăsta-i războiul! Moartea nebu­
Drept armă fiecare avea câte o măciucă de corn, nilor. Atâta am vrut să spun. Acum te poţi duce
cu care dintr’o lovitură putea răpune ursul. De la biserică.
altfel ei nici cu mâna goală nu se temeau de moş
Martin. Moji nu cerea şi nu primea dela nimeni
decât zece bani, dar într'o bucată, nu în mărunţiş.
S'a întâmplat odată că prefectul n'avea mărunţiş
şi a cerut împrumut dela cel ce îl însoţea. Dar
tatăl pădurii făcu un gest dispreţuitor:
— Pentru mine să nu se bage domnu 'n datorii!
şi s'a dus în treaba sa.
Ciciai se numea nebunul sfânt. Acela s'a dus
odată din Miercurea Ciucului la Odorheiu, şi-a
strigat: «Să tragă clopotele că vine vlădica. Va fi
aci numaidecât; deodată am plecat.
Au plecat deodată şi cei patru cai albi ai vlădi-
cului nu l-au putut ajunge pe nebunul. Şi acesta
avea plete până la călcâiu, ca Samson din Biblie.
Aceşti doi nebuni se credeau stăpânii celor două
judeţe, suveranii codrilor şi ai câmpiilor. Rar se
întâlneau, dar când se întâlneau îşi făceau onoruri
ceremonioase, ca doi domnitori.
Pe aceşti nebuni îi pomeni baciul Incze.
— Dar ce s’a întâmplat cu ei? — îl îndemn la
vorbă. Râzând strident îmi răspunse:
— Inchipueşte-ţi, aceşti nebuni ai lui Dumnezeu,
s’au întâlnit odată în Harghita. Au băut rachie
ori s'au obosit — nu ştiu, destul, că s'au culcat în
marginea drumului, lângă olaltă, ca doi fraţi.
Dormeau duşi. Se pare că vr’un hâtru de Săcuiu,
trecând pe acolo a făcut gluma să le lege pletele
unul de altul. Intr’amurg, Ciciai s’a trezit şi a voit In mini strângea nişte fire de griu verde
să plece, dar părul îl trăgea înapoi.
— Lasă-mă de păr, Moji, — strigă înfuriat la Toţi eram impresionaţi de groaznicul adevăr al
celălalt nebun, care lăcrăma de durere. povestirii. Grozavă parabolă. Ne treceau fiorii.
— D’apoi tu mă tragi de păr, nebunule! scrâşnea Săcuiul nebun ne pândea cu viclenie şi mândrie,
Moji. dar nu zicea nimic.
Turbaţi amândoi s’au ridicat cumva şi-au apucat Mai mult nu i-am auzit cuvântul. Se schimbase
ciomegele, dar n'au putut lovi fiind prea aproape, de tot. îndată ce se crăpa de zi, o lua pe câmp, prin
numai se pregăteau de bătaie scuipând în palme. păduri. Biata soţie îl căuta toată ziua cu mâncarea.
— Lasă-mă de păr! Când aduna florile, când alunga ciorile. Se purta,
— Nu mă trage de păr! parcă tot hotarul ar fi fost moşia lui. Şi era în­
Nici unuia nu-i venea în minte să deslege nodul gâmfat, că nici salutul nu-1 primea. Poruncea
ce-i ţinea, sau să taie părul, că erau nebuni,— oamenilor, care ce să facă. Era ca şi când ar fi fost
lămurea al treilea nebun. Fierbeau de mânie şi s’au acasă, şi n'ar mai fi fost războiu. De când i-a găsit
apucat de bătaie. Le pârâiau oasele, le spumega tâlcul, nu mai voia să ştie de războiu. Sub vălul
gura şi se băteau cu limba scoasă de oboseală. Mai nebuniei vedea o lume bună în jurul său. într'o zi
odihneau şi iar se apucau. Zdrobeau tufele pe unde apoi l-au găsit întins pe un răzor. In mână strângea
ajungeau, rupeau lemnele lovind unul în altul, nişte fire de grâu verde.
dar nu se puteau răpune. In urmă s'au prins unul Aşa a murit al treilea nebun. Şi l-am îngropat
pe altul de gât şi muşcându-se, şi-au rupt vinele. frumos.