Page 39 - 1934-03
P. 39
IOSIF NYIRO: IN JUGUL DOMNULUI 165
mai scormonim inimile? Nu vreau să le sporesc se depărtaseră îngânduraţi, alţii svâcnind de bu
desperarea, d să le împart mângâiere, să le dau curie. Atunci prin mulţime veni până la treapta
putere... Dar, mai cred eu că este mângâiere ? amvonului o fată frumoasă necunoscută, luă de
Cred eu că grozăveniile se vor sfârşi? jos o frunză aurie, o puse în cartea de rugăciuni,
Cred şi mărturisesc. privi ca o mulţumire în ochii mei, zise şoptind
— Nu vă pierdeţi nădejdea, fraţilor, că încer un «mulţumim* şi roşind dispăru grăbită.
cările vor sfârşi... Stăteam înlemnit. înăuntrul meu simţii un
Nu-i adevărat că Dumnezeu le vrea toate ace izvor cald şi fără voie întrebai:
stea !.. — Cine a fost?!
Nu-i adevărat că războiul are suflet...
Nu-i adevărat că prin războiu ne facem mai
buni...
Nu-i adevărat că nevinovatul copil născut azi
trebue să sufere...
Ochii tuturor se uită la mine, parcă m'ar în
treba ce vreau.
... Eu nu pot reda părinţii şi soţii morţi, nici
scumpii copii. Nu pot face să crească membrele
dungărite, nu pot face să vadă ochii împuşcaţi, să
se zidească vetrele pârjolite de foc, nu pot îmbrăca
popoarele sărădte, nu pot întinde masa flămân-
ziţilor, nu pot adăpa pe cei setoşi, nu pot arunca
în iad necazurile din lume, nu vă pot călăuzi
acasă... Nu pot... nu pot...
Dar ştiu că nu vor învinge cei ce se udd unii
pe alţii. Ştiu că din ruinele cuibului despuiat se
va clădi un nou cămin. Ştiu că sărutul e mai tare
decât toate armele şi că într’un braţ care îmbră
ţişează este mai multă viaţă decât au dat toate
născocirile şi înţelepciunile de până acum... Ştiu
că vă veţi mângâia, pentrucă trebue să sosească
acum odată împărăţia lui Dumnezeu. Pe nedrept,
dar nu în deşert aţi suferit.
Uitaţi-vă la frunzele galbene, care cad. Aşa un
sicriu de aur sunt şi inimile voastre; ele se vor
deschide odată şi vor răsări din ele cei plânşi
astăzi.
Puneţi inima voastră lângă inima mea ca să
aveţi o credinţă aşa de tare în pacea şi în viaţa
cea nouă, care e pe cale să vie binecuvântată, Atunci prin mulţime veni pini la treapta amvonului o fată
cum e credinţa mea. De amintire duceţi cu voi frumoasă necunoscută şi luă de jos o frunză aurie
câte o frunză căzută şi puneţi-o cu credinţă vie,
cu adevărată încredere, la picioarele Domnului, Cantorul se plecă zâmbind, la ureche:
şi veţi vedea minune. Din frunza cea veştedă va — O domnişoară refugiată din Secuime. Se
r fi arbor înflorit din nou. Pământul rănit se va zice că e sora învăţătoarei din Badoc.
vindeca, omul înfrânt se va îndrepta, deasupra Fata dispăru, dar ştiam, simţeam că în «sicriul
ruinelor se vor clădi noui case, chinuiţii cari sufer de aur * pus în cartea ei mi-a dus toată fericirea
vor primi mângâiere, porumbielul bucuriei se va vieţii.
aşeza din nou între voi, morţii vor învia, cei de Peste câteva zile plutonierul jandarmeriei mi-a
părtaţi se vor întoarce acasă, mormintele vor dis comunicat că mai mulţi m'au denunţat şi, după
K
pare şi veţi fi fericiţi, numai să ştiţi iubi... porunca ce are, pentru predica de Duminecă, nu
Iubire... iubire... iubire! Nu mai ştiu, ce-am voiu putea părăsi teritoriul comunei, până la altă
vorbit. Am văzut numai că mulţimea se îmbul dispoziţie.
zeşte la amvon şi cu faţa radioasă zicea după Mai mulţi inşi m’au denunţat... Asta ca mul
mine fiecare cuvânt, mai întâiu încet, şoptind, ţumită pentru mângâiere...
tainic, apoi tot mai tare, şi la urmă tuna ca un Lucrul s’a ştiut şi în comună. Vorbeau în taină,
vifor: că m’au internat în locuinţa mea şi numai de
Se vor întoarce acasă... vor învia— se vor aceea nu m’au întemniţat, că au avut consideraţie
► clădi noui case... mormintele vor dispare... Unii pentru haina preoţească.
