Page 39 - 1934-04

230 B O A B E D E G R Â U

simţiminte în inima, care nu-i decât un sfert de îmi întinde mâna lungă şi uscată. E rănit în
kilogram de carne cu sânge... Vai, cât de urît piept. îmi şopteşte răguşit.
e omul!.. Nu-i mirare că a infectat lumea... — Iţi mulţumesc că ai venit. Vreau să vorbesc
Dar în el e sufletul nemuritor... Atâtea sboară cu tine.
pe aici, că nu au timp să se depărteze... Suflet, — Mai târziu, dragă, dacă îţi permite medicul.
suflet... Numai acum văd că la cei mai mulţi Nu-i voie să dai de lucru plămânilor. Odihne-
oameni e un răufăcător nevăzut şi el... şte-te...
— Durere, sunt trecut peste primejdie.
II întreb surprins:
— Pentru ce: durere ?
— Tocmai despre aceasta aş vrea să vorbesc...
Straşnic s’a schimbat omul — îmi zic. Era un
băiat vesel, aproape uşuratic, glumeţ şi acum
aşa-i strălucesc ochii, parcă ar vrea să-i împru­
mute unui tâlhar. E hotărît, aspru şi întunecat.
— Prea mare duşcă ai tras din plosca războ­
iului, amice!
— Războiul e nimic- Nimica toată, face el o
mişcare cu mâna.
Viaţa, viaţa e mai grea...
— Dar gaura asta între coaste ?
— Asta eu n’am primit-o dela om, ci chiar dela
Dumnezeu.
Mă uit lung la el. Omul aiurează sau e deplin
turburat. Zâmbeşte dispreţuitor:
— Nu-s nici nebun, nici cu febră, spun numai
adevărul. Mi-ai fost totdeauna prieten bun, de
aceea te-am chemat, ca să-ţi spun ce mă roade...
Nu mai pot, trebue s'o spun.
îngrijorat mă aşez la capul lui.
— Spune, Moise... Cu toată încrederea...
Ce-mi spui mie, ca şi când ai culca în mormânt...
— Ştiu, răspunde întunecat, dar nu-şi poate
învinge piedecile lăuntrice.
— Dacă vrei, o socotesc drept taina spoveda­
niei, îl încurajez.
— Nu-i nevoie... Azi, mâine va şti-o toată
lumea.
— Numai să nu faci vreo prostie, Moise!..
Mă refugiez în oraş. înaintea prăvăliilor stau — Prostie? râde amar. Asta va fi unica faptă
făcând coadă oamenii, cu bonuri de pâine, de cu minte a vieţii mele.
sare, tutun, carne, iar pe frunte cu bonul morţii Mă apucă cu mâna lui uscată şi-mi trage capul
încete. Dacă se agită careva, sergentul îl împinge. spre el.
De dimineaţă până seară aşteaptă şi nu se mai — Cum ies de aici, ies din cler... Să o ştii.
isprăveşte coloana. In cafenele politizează dispen­ Am hotărît definitiv, căci mie însuşi Dumnezeu
saţii şi furnizorii, iar pe stradă ofiţerii instructori mi-a dat de ştire că trebue să ies.
vânează femei... Seara oraşul înecat în lumină, Rămân uimit. E grozav ce spune... Totuş a
petrece. Muzica răsună; bărbaţi şi femei se scaldă înebunit... Nu ştie ce spune.
în val murdar de sărutări. — Lucrul e aşa, — începe să povestească lin,
E războiu, ura!.. cugetat, — că eu m’am dus la teologie fără vo­
Toamna e friguroasă. Vântul bate prin arborii caţie. Părinţii m’au silit. Nici eu nu ştiam de ce
morţi şi o ploaie rece cade pe feţele cu febră ale mă apuc. Am rămas acolo cu voi. Iţi aduci aminte,
celor ce horcăiesc în trenurile de răniţi... ce băiat nebunatec, vesel eram. Părintele duhov­
La secţia ofiţerilor au adus un preot catolic, nic era încântat de voioşia mea şi mi-a trecut la
iar acesta ar dori să vadă pe părintele preot mi­ «informaţii* nota: «vesel ca Sfântul Francisc *.
litar, — aşa mi se anunţă. — Aşa şi erai, făcui eu netot.
— Bine. Mă duc... — Oh!.. Mă jucam şi-i purtam de nas...
Un coleg de clasă, pe care nu l-am văzut de Am ieşit apoi în viaţă. îmi făceam datoria bine,
şase ani. rău, ca toţi ceilalţi. Slujeam, predicam, zilnic