Page 42 - 1934-04
P. 42
IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI 233
inteligenţa unui om aşa de limpede la cap. îşi bire. Le compătimeam şi le întorceam spatele.
încreţi fruntea şi-mi zise aspru: Mintea mi se îngrozea, gândindu-mă la pasiunea
— De azi încolo nu vreau să te mai văd. Până mea, inima însă era fericită, ca un fluture care se
voiu mai fi eu aici, în camera asta să nu-ţi mai scaldă in lumina colorată... Parcă mi s'ar fi
pui piciorul. schimbat şi mentalitatea. Nu-mi mai era aminte
îmi vine pe buze întrebarea: «de ce?», dar o războiul, milioanele desperate, care mureau. Ră
înghit, şi cu un rece: * te rog *, îl las singur. nile erau frumoase, orbii, cari îşi ridicau capul
La întâia impresie mă revolt, dar în urmă îl în spre soare îmi păreau statui greceşti, sângele
înţeleg şi respect sensibilitatea lui. Zile întregi nu mă înfiora şi mă miram blând de chinurile
nici nu mă uit într’acolo... celor ce sufereau. Abia pe jumătate îmi dădeam
A patra zi însă trebue să-mi calc făgăduinţa. seama ce fac. Rătăceam aşa, în primejdie de
Unui bolnav i se făcu mai rău. Datoria mă obliga. moarte.
Trec cu capul ridicat prin sală şi nici nu mă uit
spre Bene. îmi fac datoria, dar mă gândesc, ce
va crede Moise. Intr’ascuns mă uit spre patul lui
şi văd uimit că e un om străin în pat. Aproape
îmi clănţăne dinţii în gură, când întreb pe sora
îngrijitoare:
— Ce s'a făcut preotul militar ?
Sora răspunde liniştită:
— A trebuit să fie dus în institutul de neuro
logie...
Aproape am sbierat:
— A'nebunit?
— Nu chiar, dar nervii i-au fost prea atacaţi
şi-ar fi putut să vie catastrofa. Aşa, cred, că în-
curând nu va mai avea nimic.
Tremurând intru în cameră. Incui uşa, iau
frunza cea uscată, lipită pe hârtie şi aprind un
chibrit, să o ard...
îmi cad ochii pe scumpa scrisoare femeiască:
«Sicriu de aur»... «Sicriu de aur»... Şi îmi
piere voinţa. Cutremurat calc în picioare chibritul.
N'am voie s'o ard. Moise Bene a ars şi el firele
de păr ale iubitei, şi iată sfârşitul. Numai atunci
mă liniştesc puţin, când ascund scrisorica în fun
dul lăzii. După aceea rămân aiurând:
— Ce va fi de mine ? Doamne, ce va fi de
mine?..
Mă cufundai atunci în adâncimile transceden-
tale ale vieţii sufleteşti, ca să mă liniştesc. Am
aplicat legile de fier ale ascezei, de care se parfuma
gura sfinţilor, li se făcea rezistent trupul şi ose Doi bolnavi erau in cameră şi amândoi erau muţi
mintele lor miroseau a nard. Am slăbit într’acestea şi nemişcaţi
şi privirea mi se făcu mistică. Nor de post se
aşeza pe faţa mea, dar focul din mine nu înceta. Intr'un ungher ferit al spitalului era pavilionul
Imnuri pluteau pe limba mea şi vedeam cu ochii secţiei de boale epidemice. Aci era oprită intrarea.
trupului în raiu. Fantezia mea înota în unda Aci erau câinii cei mai vicleni ai morţii. Holera,
aurie a misticismului, dar în toate şi pretutindeni tifosul, vărsatul şi alte boale rodeau şi omorau
nu vedeam decât pe fata cea frumoasă. încet pe bieţii paria ai omenirii, cu răni purulente,
In curând căzui în cealaltă extremă. Pe femeie care picurau sânge şi erau grozav de alteraţi. Ei
cu femeie o poţi ucide. Trecut-au pe dinaintea erau osândiţi la moarte. Dacă unul singur ar fi
ochilor mei cu sutele, în societate şi pe stradă, avut tăria să fugă din patul lui infect, ar fi tras
blonde, oacheşe, blânde, agere, frumoase şi mai cu sine în moarte sute de mii.
frumoase, tinerele şi mature, slăbuţe şi grăsime, Nu mă putui împotrivi îndemnului pe care îl
rafinate, virgine şi păcătoase, intelectuale şi igno simţeam, ca să merg între ei. Doar aceştia pot
rante, de rang şi burgheze, de cele patronate de avea mare nevoie de îmbărbătare morală! Intr'un
Sfântul Anton şi fete de stradă... Nu-mi trebu moment neobservat am intrat pe cea dintâiu uşă.
iau. N'au deşteptat în mine nici păcat, nid iu Doi bolnavi erau în cameră şi amândoi stăteau muţi
