Page 43 - 1934-04
P. 43

334                                B O A B E  D E  G R Â U

          şi  nemişcaţi.  Poate  au  şi  murit  sau  se  deprind  cu   un singur microb ar ajunge la ei, n’am avea odihnă
          starea  de  mormânt.  încadraţi  într’o  barbă  de  mai   nici în ceea lume. Iată de ce nu putem scrie.
          multe  săptămâni,  abia  mai  aveau  obraz.  Ochii  le   —  E grozav!.. murmur eu.
          erau  cufundaţi,  ca  şi  când  ar  fi  ştiut  că  trebuiau   Linişte  de  câteva  minute,  cât  gândim  toţi  trei
          să-şi  facă  pat  veşnic  în  ascunzişurile  căpăţânei.   şi  aştept  până  ce  neputincioşii  îşi  şterg  lacrimile.
          Oasele  începuseră  a  li  se  îngălbeni.  II  atinsei  pe   Nu-i  emoţie  nici  lăcrimarea  aceasta,  ci  numai
          unul:                                           scrisoarea acasă, pe care nu o pot scrie sărmanii.
            —  Frate!                                        —  Totuş...  se  luminează  ochii  celui  condam­
            N’am mai văzut asemenea cutremurare.          nat. Ar fi un chip.
            —  Domnule,  fugi  de  aci!  sâsâi.  Cum  ai  cutezat   —  Ce ar fi ? La ce te gândeşti ? îl întreb eu grăbit.
          să  vii  la  noi...  Sântem  cu  tifos  exantematic...   —  Ai memorie bună, părinte ?
          Fleck-typhus!  typhus,  adause  şi  nemţeşte,  pen­  —  Cât de cât.
          tru cazul că nu l-aş fi înţeles.                   —  Dacă  dumneata  ne-ai  învăţa  numele  şi
            — Ştiu, răspunsei liniştit.                   adresa  unde  trebue  să  scrii,  ca  să  le  ştii  de  rost,
            —  Şi  nu  ţi-e  frică?  Nu  te  îngrozeşti?  Nu  ţi-e   noi  ţi-am  spune  ce  să  scrii  şi  peste  o  lună,  de
          teamă?                                           pildă, ai putea scrie la cei de acasă...
            —  Pentruce ?                                    —  Bucuros, cum nu. O fac...
            —  Atunci  nu-1  capeţi.  De  cine  nu  se  teme,  nu   Se  uită  unul  la  altul  care  să  înceapă.  Poate  se
          se leagă, zise superstiţios.                     gândesc  căruia  i-ar  fi  mai  de  grabă,  pentrucă  ar
            Abia  acum  simţeam  că  fiorul  trece  prin  mine,   fi  îngrozitor  dacă  moartea  ar  întrerupe  hoţeşte
          dar  mi  se  părea  că  pe  peretele  din  faţă  văd  pe   această scrisoare.
          frumoasa mea fată.                                 —  Eu sânt « Pavel Benke din Hărăstaş »...
            —  Aş vrea să vă ajut, zâmbii prieteneşte.       Repet mişcat, par’că aş face jurământ:
            —  Mulţumesc, dar noi ne-am spovedit.            —  Pavel Benke din Hărăstaş.
            —  Cui?                                          —  Nu-i uita?
            —  Unul altuia.                                  —  Niciodată!
            Celălalt făcu semn de încuviinţare.              —  Eu sânt Dionisie Kende din Vasileni.
            «Ce  este  omul?»,  strigai  în  mine.  Iată  aci  doi   —  Dionisie  Kende  din  Vasileni...  şi  îi  privesc
          oameni...  Ermetic  închişi  de  lume.  Ii  îngrijeşte   profund, ca să nu-i mai uit nici în ceasul morţii.
          o  singură  femeie  eroică;  poate  în  curând  se  va   —  Draga mea soţie!..
          aşeza  în  al  treilea  pat.  Aceşti  oameni  ştiu  că  au   Şi al doilea i se adresează tot aşa:
          să  moară.  S’au  şi  pregătit.  S'au  spovedit  imul   —  Draga mea soţie!
          altuia.  Cea  mai  frumoasă  spovedanie  poate  de   Fără  voie  îmi  pun  mâna  pe  inimă  şi  uitând
          când  trăiesc  oameni  pe  pământ.  Acum  simt  li­  totul,  cad  sufleteşte  înaintea  frumoasei  mele,  şi
          niştiţi.  Sufletul  lor  se  odihneşte  într’o  pace  su­  zic şi eu:
          blimă.  Atât  de  mult  am  crezut  în  sfinţenia  mărtu­  —  Draga mea soţie!
          risirii  lor,  încât  n’am  cutezat  a  mă  mai  amesteca.   Au  urmat  nu  două  scrisori,  ci  două  testamente.
          Le-am dat pur şi simplu deslegarea.              In  cuvinte  simple,  cu  probleme  grele...  Că  acolo
            —  Aveţi  vreo  dorinţă?  Eu  vi-o  împlinesc,  dacă   sunt  dator  cu  atâta,  să  plăteşti,  că  ce  să  se  facă
          pot, le zic.                                     cu  copiii,  că  trupul  să  se  odihnească  numai  în
            —  Am  avut  la  început,  dar  am  renunţat...  Am   Cluj,  banii,  ce-ar  costa  exhumarea  şi  transportul
          fi dorit să scriem acasă.                        acasă,  mai  bine  să  se  cruţe,  căci  nu  se  ştie,  ce  va
            —  Dar  de  ce  n’aţi  scris?  Aceasta  e  într’adevăr,   aduce  viitorul.  Adună  mii  de  pietrişoare  ale  vieţii
          cel mai mic bun, ce-1 poate dori un bolnav.      ca  înainte  de  nimicire  să-şi  clădească  un  scut
            —  Nu  se  poate.  Nu-i  iertat,  făcu  din  cap  cel   sigur.  Fiecare  cuvânt  mi-1  gravez  în  creier,  în
          mai bătrân.                                      inimă, ca să-l ştiu mai bine decât « Tatăl Nostru ».
            Mă revoltai:                                   Dinadins  petrec  mai  mult  printre  ei,  ca  la  urmă
            —  Cine a îndrăsnit să vă oprească ?           să  le  reproduc  cuprinsul  scrisorii  şi  să-i  liniştesc,
            —  Nu,  mă  rog,  nu  ne-au  oprit...  Ba,  buna   că  nicio  singură  dispoziţie  nu  va  rămâne  neîm­
          soră se oferise să ne scrie...                   pliniţi.
            —  Nu înţeleg. Atunci de ce n’aţi scris?         —  Ultima  noastră  bucurie  mare,  mulţumesc  ei
            —  Uitaţi,  preacinstite  părinte,  tifosul  exan-   cu  fiecare  cuvânt  al  limbii,  cu  marea  şi  veşnica
          tematec ?                                        taină  a  dragostei.  Nu  ne  vom  mai  revedea,  dar
            —  Nu-i  nicio  piedecă!  Scrisoarea  se  desinfec-   simţim  că  şi  dincolo  de  mormânt  vom  fi  laolaltă,
          tează...                                         că  despărţirea  e  numai  o  formalitate  fără  nicio
            Bolnavul răspunde agitat:                      însemnătate...
            —  Domnul  meu!  Eu  am  acasă  soţie  şi  trei  co­  Afară  mă  aşteptau.  Medicul  şef,  îmbrăcat  în
          pilaşi  dragi.  Tovarăşul  meu  de  asemenea  are  soţie   manta  albă,  îşi  ridică  de  departe  mânios  şi  ame­
          şi  o  fetiţă  scumpă  de  patru  ani...  Dacă  numai  ninţător mâna, dând aspra poruncă:
   38   39   40   41   42   43   44   45   46   47   48