Page 43 - 1934-04

334 B O A B E D E G R Â U

şi nemişcaţi. Poate au şi murit sau se deprind cu un singur microb ar ajunge la ei, n’am avea odihnă
starea de mormânt. încadraţi într’o barbă de mai nici în ceea lume. Iată de ce nu putem scrie.
multe săptămâni, abia mai aveau obraz. Ochii le — E grozav!.. murmur eu.
erau cufundaţi, ca şi când ar fi ştiut că trebuiau Linişte de câteva minute, cât gândim toţi trei
să-şi facă pat veşnic în ascunzişurile căpăţânei. şi aştept până ce neputincioşii îşi şterg lacrimile.
Oasele începuseră a li se îngălbeni. II atinsei pe Nu-i emoţie nici lăcrimarea aceasta, ci numai
unul: scrisoarea acasă, pe care nu o pot scrie sărmanii.
— Frate! — Totuş... se luminează ochii celui condam­
N’am mai văzut asemenea cutremurare. nat. Ar fi un chip.
— Domnule, fugi de aci! sâsâi. Cum ai cutezat — Ce ar fi ? La ce te gândeşti ? îl întreb eu grăbit.
să vii la noi... Sântem cu tifos exantematic... — Ai memorie bună, părinte ?
Fleck-typhus! typhus, adause şi nemţeşte, pen­ — Cât de cât.
tru cazul că nu l-aş fi înţeles. — Dacă dumneata ne-ai învăţa numele şi
— Ştiu, răspunsei liniştit. adresa unde trebue să scrii, ca să le ştii de rost,
— Şi nu ţi-e frică? Nu te îngrozeşti? Nu ţi-e noi ţi-am spune ce să scrii şi peste o lună, de
teamă? pildă, ai putea scrie la cei de acasă...
— Pentruce ? — Bucuros, cum nu. O fac...
— Atunci nu-1 capeţi. De cine nu se teme, nu Se uită unul la altul care să înceapă. Poate se
se leagă, zise superstiţios. gândesc căruia i-ar fi mai de grabă, pentrucă ar
Abia acum simţeam că fiorul trece prin mine, fi îngrozitor dacă moartea ar întrerupe hoţeşte
dar mi se părea că pe peretele din faţă văd pe această scrisoare.
frumoasa mea fată. — Eu sânt « Pavel Benke din Hărăstaş »...
— Aş vrea să vă ajut, zâmbii prieteneşte. Repet mişcat, par’că aş face jurământ:
— Mulţumesc, dar noi ne-am spovedit. — Pavel Benke din Hărăstaş.
— Cui? — Nu-i uita?
— Unul altuia. — Niciodată!
Celălalt făcu semn de încuviinţare. — Eu sânt Dionisie Kende din Vasileni.
«Ce este omul?», strigai în mine. Iată aci doi — Dionisie Kende din Vasileni... şi îi privesc
oameni... Ermetic închişi de lume. Ii îngrijeşte profund, ca să nu-i mai uit nici în ceasul morţii.
o singură femeie eroică; poate în curând se va — Draga mea soţie!..
aşeza în al treilea pat. Aceşti oameni ştiu că au Şi al doilea i se adresează tot aşa:
să moară. S’au şi pregătit. S'au spovedit imul — Draga mea soţie!
altuia. Cea mai frumoasă spovedanie poate de Fără voie îmi pun mâna pe inimă şi uitând
când trăiesc oameni pe pământ. Acum simt li­ totul, cad sufleteşte înaintea frumoasei mele, şi
niştiţi. Sufletul lor se odihneşte într’o pace su­ zic şi eu:
blimă. Atât de mult am crezut în sfinţenia mărtu­ — Draga mea soţie!
risirii lor, încât n’am cutezat a mă mai amesteca. Au urmat nu două scrisori, ci două testamente.
Le-am dat pur şi simplu deslegarea. In cuvinte simple, cu probleme grele... Că acolo
— Aveţi vreo dorinţă? Eu vi-o împlinesc, dacă sunt dator cu atâta, să plăteşti, că ce să se facă
pot, le zic. cu copiii, că trupul să se odihnească numai în
— Am avut la început, dar am renunţat... Am Cluj, banii, ce-ar costa exhumarea şi transportul
fi dorit să scriem acasă. acasă, mai bine să se cruţe, căci nu se ştie, ce va
— Dar de ce n’aţi scris? Aceasta e într’adevăr, aduce viitorul. Adună mii de pietrişoare ale vieţii
cel mai mic bun, ce-1 poate dori un bolnav. ca înainte de nimicire să-şi clădească un scut
— Nu se poate. Nu-i iertat, făcu din cap cel sigur. Fiecare cuvânt mi-1 gravez în creier, în
mai bătrân. inimă, ca să-l ştiu mai bine decât « Tatăl Nostru ».
Mă revoltai: Dinadins petrec mai mult printre ei, ca la urmă
— Cine a îndrăsnit să vă oprească ? să le reproduc cuprinsul scrisorii şi să-i liniştesc,
— Nu, mă rog, nu ne-au oprit... Ba, buna că nicio singură dispoziţie nu va rămâne neîm­
soră se oferise să ne scrie... pliniţi.
— Nu înţeleg. Atunci de ce n’aţi scris? — Ultima noastră bucurie mare, mulţumesc ei
— Uitaţi, preacinstite părinte, tifosul exan- cu fiecare cuvânt al limbii, cu marea şi veşnica
tematec ? taină a dragostei. Nu ne vom mai revedea, dar
— Nu-i nicio piedecă! Scrisoarea se desinfec- simţim că şi dincolo de mormânt vom fi laolaltă,
tează... că despărţirea e numai o formalitate fără nicio
Bolnavul răspunde agitat: însemnătate...
— Domnul meu! Eu am acasă soţie şi trei co­ Afară mă aşteptau. Medicul şef, îmbrăcat în
pilaşi dragi. Tovarăşul meu de asemenea are soţie manta albă, îşi ridică de departe mânios şi ame­
şi o fetiţă scumpă de patru ani... Dacă numai ninţător mâna, dând aspra poruncă: