Page 44 - 1934-04

IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI 235

— Imediat la desinfectare! vreau să cuget. Să mă ducă inima unde va vrea.
S'a făcut. După aceea, două săptămâni sub Fie, cum e scris...
observaţie. De departe le cunosc casa. Mă ameninţă sau
Nu ştiu, ce s’a mai întâmplat în lume în vremea mă chiamă?.. Nu ştiu... cât de repede am
aceea. Ziua, noaptea nu făceam decât să re citez ajuns!.. Doar pe poartă mi-e greu să intru...
cele două scrisori: Mai că-mi rămâne mânerul în mână... învăţă­
« Pavel Benke din Hărăstaş *. toarea mă vede din foişor şi mă întâmpină.
« Dionisie Kende din Vasileni *... dar nicio­ — Ce mirare, domnule Pleban!..
dată nu mă gândeam la soţiile lor, când ziceam: — Sărut mânuţa...
« Draga mea soţie! *... — Binevoiţi a intra...
— Mulţumesc... Mulţumesc...
*
Obosit de emoţie fac cei câţiva paşi... Casa e
Suplinirea, pe care o aveam de împlinit, s’a tăcută. In zadar cercetez: frumoasa fată nu-i.
sfârşit şi puteam merge acasă. Poate va fi în vizită undeva în sat... Trebue să
ştiu... Mor, dacă n’o văd... Mă fac nepăsător,
Cu bucurie am părăsit oraşul. Nu în zadar vin
din spital; natura agonizează şi ea. Totul e gol, mă silesc să apar liniştit, dar glasul meu e din
trist şi bolnav. Ciocul cârdului de ciori îmi bate altă lume:
în cap şi toate pândesc moartea. Făgetul, această — Şi sora dumneavoastră?..
sublimă catedrală gotică, în care până acum ră­ — Lenuţa s’a dus acasă în Săcuime... S’au
suna imnul înălţător al vieţii, acum e un cimitir dus şi ai tatei şi-au luat-o cu ei. Nu mai e niciun
pângărit şi despoiat. Podoaba arborilor a picat şi pericol pe acolo pe la noi.
miriadele de motoare ale soarelui au încetat. Inălbesc la faţă de această veste... S’a dus
Ţărani cu ţundrele sfâşiate, beţi de rachiul mi­ acasă... M’a părăsit... Nu-mi pasă de nimic.
zeriei, doboară suduind stâlpii templului bisericii. Cu fiecare clipă mă trădez. învăţătoarea observă,
Fiarele ies din vizuini şi miros primejdia pămân­ doar aşa radiază dragostea din mine că şi morţii
tului ... Apele se înfioară. Pustie, surdă şi obosită ar simţi-o.
se varsă şi pe la margini îşi ţese din trupul său Mă ridic ameţit. învăţătoarea stă serioasă îna­
vălul... de moarte... Cum merg spre casă cu intea mea:
un căruţ rău, văd că pe munţi diavolul îşi scutură — Domnule Pleban!
braţele peste lume... Mă cutremur.
— Poftiţi, mă rog...
Şi le poate scutura din partea mea! Nu mă — Vreau să vă rog ceva...
voiu mai tortura. Mă voiu duce şi mă voiu uita Femeia se lupta cu sine. Rosteşte cuvinte în­
în ochii acelei fete. Să vedem, cine-i ? Sau ne-a trerupte: «Nu... Totuş nu... Dar ce va fi cu
creat soarta unul pentru altul, sau desamăgit mă
liniştesc. Vreau să am pace. dumneavoastră?.. Mare pacoste!*... Se luptă
şi-mi apucă mâna:
— Mână calul acela, Feri! — Domnule Pleban!.. Lasă în pace pe suri­
— Câinii să te...—biciueşte el calul cu pi­ oara mea...
cioarele înlemnite şi cu părul alb. Hi, gloabă!.. Ne uităm lung unul la altul. Ii răspund trist:
Sau ce va fi ? Fă-te general, dacă nu vrei să tragi... — Doar eu nici n’o cunosc... Nici nu ştiu
Sau hai de te suie în căruţ, dacă ai obosit. cum o chiamă.
După o scurtă fugă, calul se opreşte din nou. — ... Lenuţa o chiamă... Eu sânt Catinca...
Gâfâe, tuşeşte. Ea-i Iluş...
— Cal de războiu, se scuză stăpânul. — Lenuţa?.. —şi mă bucur că măcar numele
— Să ne dăm jos, zic eu, compătimind calul. i l-am aflat.
Şi aşa nu putem înainta, doar că vizitiul duce — Nici ea nu voia să meargă acasă...
calul de frâu, iar eu ţin de leucă şi, când e slobod, In ochii mei împăienjeniţi se amestecau raze
calul fuge zece paşi, ca să nu cadă în bot. Ajun­ de bucurie... N’a voit să meargă acasă !.. Pen­
gem oarecum în hotarul satului. tru mine nu voia să meargă!
— Dumneata, Feri, du-te acasă, eu fac o pre­ — Cât de bolnavi sânteţi amândoi! se miră fără
umblare prin vii. voie învăţătoarea.
— Şi mai bine, mă rog frumos. — Drept ai spus, sântem bolnavi... Şi ce mi-ai
La cireşi se despart cărările. Stau locului o cerut, ai dreptate şi în privinţa aceea, dar...
clipă, dar pornesc hotărît, cu paşi ageri, nemai Deodată sărut mâna şi mă cobor pe scări...
privind înapoi. O parte din eul meu zice că şi Sunt pe la poartă, când învăţătoarea fuge după
asta e apostazie, cealaltă se întreabă, cum va fi mine... Ii era milă... M’a înţeles...
întâlnirea. In aer se alintă păsările, în vale se şi — Domnule Pleban, îmi şopteşte cu căldură, ca
văd acoperişele negre ale căsuţelor. Mă simt aşa o mamă... La primăvară... vine iar Lenuţa...
de nu ştiu cum. Mă tem şi sunt fericit. Dar nu ...Niciodată n’are să mai fie primăvară!...